religie

Sadism maxim

Am ajuns la o concluzie: oricine stă în spatele Creţiei a fost extraordinar de sadic. Cumplit de sadic. Morbid de sadic.

Să mă explic: Eu, Camelia, mă nasc într-un anumit an, într-un anumit mediu, merg la şcoală mult timp, mă apuc de muncă, fac tot felul de chestii care-mi plac, plus altele care-mi displac total, mănânc, am grijă la ceea ce mănânc, mă duc la sală, îmi iau concediii, văd că mi-a apărut un rid, şi-n tot timpul ăsta sunt conştientă că, peste 50-60 de ani, o să mor. Şi tot ce am făcut, sau ceea ce mi-am dorit să fac dispare o dată cu mine, şi tot ceea ce mi-am refuzat, sau ceea ce am făcut din obligaţie, e degeaba. Adică ţi se dă ceva, dar trăieşti cu stigmatul că, peste o bucată bine definită de timp, ţi se va lua.

Şi aud tot felul de replici gen “viaţa e cel mai de preţ dar”; “iubeşte divinitatea pentru că ţi-a oferit posibilitatea de a fi pe pământ”; “crezi în Biblie, pentru că ea e singura care te va mântui”. Bullshit! Şi repet, bullshit! De ce mai trăiesc, dacă fiecare zi a mea e o continuă teroare că s-ar putea să nu fac lucrul cel bun, şi pentru asta nu voi mai avea viaţa veşnică? Pentru că, să fim serioşi, chiar e asta o garanţie? Prefer varianta budistă, în care, după ce mor – inevitabil mă reîncarnez în furnică. Nici asta nu e o garanţie, dar măcar e mai îmbietoare decât o eternitate trăită pe un norişor pufos, cântând la harpă. Sincer, aş face febră musculară, m-ar apuca toţi cârceii din lume, şi aş mai avea şi rău de înălţime…

Revenind…Da, ţi se dă posibilitatea să trăieşti. Cum vrei tu, cu sau fără reguli; ţi se dau persoane pe care să le iubeşti, ţi se dă totul. Dar cât de mult ţi se ia? Să spunem că iubeşti pe cineva; şi timpul petrecut împreună e frumos şi da, e un dar. Dar la un moment dat persoana aia moare – poate să fie oricine, de la părinţi, la animale de casă. Cât suferi din cauza asta nu e cumva un preţ mult prea mare pentru toată bucuria anterioară? Nu cumva ţi se ia cu dobândă mult prea mare ceea ce ţi s-a dat? Şi iar e dovadă de sadism. Sincer.

Şi cum să nu mă enervez când mă gândesc că fiecare pas înainte e, de fapt, un pas mai aproape de marele final?

Nu, a nu se înţelege greşit. Nu militez pentru sinucidere în masă ca mijloc de protest împotrivă sadismului divin. Sinuciderea mi se pare o alegere de ordin personal, şi nu pot nici s-o blamez, nici să fiu de acord cu ea. Nu spun că, dacă tot vom muri într-o bună zi, să ne ţinem de mânuţe şi să ne sinucidem. Doar am constatat că planul general e departe de a fi perfect.

Şi mai ştiu că replica “fericiţi cei săraci cu duhul” chiar e reală, pentru că cei săraci cu duhul vor trăi mai fericiţi pentru că nu-şi pun întrebări existenţiale şi nici nu îşi bat capul cu finalul care va veni. “Intelligent girls are more depressed.”(Emilie Autumn)

Dar sunt foarte curioasă câţi alţii mai văd la fel ca mine, câţi sunt la fel de psihopaţi încât, atunci când mănâncă o prăjitură, să se gândească la momentul în care vor plăti înzecit pentru fiecare clipă de fericire dulce?

Published: March 22, 2010 | Comments: 8

Nu mai bate în lemn!

Gata! E oficial… De azi nu mai bat în lemn. Nu mai bat nici dacă-mi trece prin cap că s-ar putea să fie cutremur, să mi se rupă casa în două şi eu să fiu nevoită să alerg după mâţe ca să le scot de sub dărâmături; nici dacă mă gândesc că e posibil să pice bucata aia de beton din vârful macaralei şi să mă facă pilaf în timp ce eu trec regulamentar pe sub ea; nici dacă vizualizez cum camionul ăla pe care îl depăşesc se răstoarnă, şi e plin cu benzină, şi s-ar putea să explodeze, şi să fim cu toţii carbonizaţi; nici dacă văd cum acul băiatului cu tatuaje s-ar putea să nu fie nici steril, nici sigur, nici de unnică folosinţă; nici măcar dacă îmi trece prin cap că analizele maică-mii s-ar putea să nu iasă la fel de bine cum au ieşit ultima oară.

Bătutul în lemn nu a schimbat cu nimic faptul că mi-a murit câinele, cu toate că am bătut în lemn de fiecare dată când am gândit chestia asta; şi n-o să schimbe cu nimic faptul că, la un moment dat, toţi o să murim, într-un fel sau altul, şi nici o religie nu-mi garantează nici 40 de zile de nemurire, nici alte 40 de reîncarnare.Aşa că o să-mi scot lemnul din cap, şi n-o să-l mai văd decât ca pe o hestie care trebuie să fie acolo, care nu ajută la altceva decât la dat fructe, la spaţiu pentru cuiburi de păsări, la construcţii mai mult sau mai puţin stabile, şi la oxigen.

Şi chiar o să mă duc şi o cheltui şi ultimii bani pe toate chestiile inutile pe care mi le doresc atât de mult, pentru că altfel, atunci când o să mă lovească camionul, ultimul meu gând s-ar putea să fie că nu mi-am luat parfumul ăla care-mi place teribil.
Şi asta, într-adevăr, e o moarte tristă.

Published: March 22, 2010 | Comments: 2

Bate în lemn

“S-ar putea să facem accident cu maşina… Doamne fereşte, batem în lemn!” Şi caut cel mai apropiat obiect de lemn în care să bat de 3 ori, ca nu cumva, Doamne fereşte, maşina să intre deodată, fără avertisment, în bordura aia subţire de metal care desparte şoseaua de valea adâncă, şi să cădem, noi toţi şi maşina, să ne dăm de câteva ori peste cap, să se oprească maşina într-un pom, după care, până să avem timp să ne revenim din şoc, plini de sânge, de zgârieturi, de praf şi de frică, maşina să explodeze, să înceapă să ardă, şi să ne transforme pe toţi în schelete carbonizate sau, mai rău, să supravieţuim cu arsuri groznice, fără mâini sau picioare, sau, mai grav, fără mâini şi picioare, şi să ne dorim moartea ca bărbatul ăla din videoclipul de la “One”.
„Dacă asistenta n-a desfăcut un ac nou când mi-a luat sânge pentru analize? Doamne fereşte, batem în lemn!” Caut cel mai apropiat obiect din lemn în care să bat de 3 ori, ca nu cumva, Doamne fereşte, din neglijenţă sau din zgârcenie, tocmai la mine asistenta să se fi calicit, şi să fi folosit acelaşi ac cu cel folosit pe bărbatul de dinaintea mea, care nu arăta nici foarte curat, nici foarte îngrijit, şi oricum n-ar fi contat, pentru că n-ai de unde să ştii ce boli poartă fiecare cu el, şi dacă n-a folosit un ac sterilizat atunci clar am luat hepatită, sau sifilis, sau direct Sida, şi-o să mor în chinuri groaznice pentru că nu ştiu dacă descopăr la timp, şi dacă am bani să dau pe tratament, şi dacă tratamentul reuşeşte la mine, şi încă sunt tânără, şi mai vreau să fac atâtea, şi nu vreau ca, atunci când mor şi mă ridică de pe pat să mi se ia pielea de pe spate cum am văzut eu că a păţit Gia.
„Pisica nu s-a întors de câteva zile, şi e bătrână, şi bolnavă, şi s-ar putea să nu se mai întoarcă… Doamne fereşte, batem în lemn!” Şi caut cel mai apropiat obiect din lemn în care să bat de 3 ori, ca nu cumva, Doamne fereşte, pisica să nu se mai întoarcă, cum au făcut atâtea altele înaintea ei, şi să n-o fi lovit maşina, s-o fi torcoşit în mijlocul şoselei, sau s-o fi prins câinele vecinilor, despre care am auzit că se distrează să prindă pisici, să le arunce în aer şi să le rupă coloana, şi atunci pisica nu mare nici o şansă, şi nici nu poţi să ajungi la veterinar atât de repede încât să-i pună coloana în ghips şi să scape teafără, şi nici nu ştii unde să o găseşti, ca măcar să ai grijă de ea în ultimele momente. Şi sunt atâtea alte pericole pentru o pisică, chiar dacă s-a descurcat atâţia ani, şi chiar dacă acum nu mai iese din casă decât câte 10 minute pentru că e frig afară.
„Trenul e mult mai sigur decât avionul sau maşina, dar acum, la cât e de înclinat, deasupra podului, s-ar putea să cadă, şi cade direct în Dunăre… Doamne fereşte, batem în lemn!” Nu e nimic de lemn aproape, ba nu, nu găsesc nimic de lemn pe o distanţă destul de mare, şi chiar dacă ar fi mai aproape, tot n-aş ajunge la timp ca să previn catastrofa, aşa că bat în înlocuitorul cel mai apropiat, bat de 3 ori în cap, pentru că capul, chiar dacă nu e de lemn, e de os, se pune, pentru că poţi avea şi cap de lemn. Şi mă mai liniştesc, pentru că acum clar n-o să pice trenul, şi suntem în siguranţă, pentru că în trenurile astea noi n-ai nici o şansă să scapi cu viaţă dacă ar cădea în apă, pentru că uşile sunt acţionate de atingere, dar în apă presiunea e mai mare, şi uşile nu s-ar mai deschide, şi geamurile sunt atât de grose că n-ai cum să le spargi, şi, în plus, eu nu ştiu să înot, deci aş fi mai moartă decât cei care ştiu să înoate, şi dacă mori înecat, n-ai de unde să ştii dacă îţi mai recuperează corpul, şi oricum nu contează, pentru că oricum eşti mort, şi nu mai contează dacă eşti un mort frumos sau dacă nu mai e decât o bucată din tine, pentru că te-au mâncat peştii.
„Şi dacă mor, vreau să mă incinereze. Dar să nu mă ardă de vie… Doamne fereşte, batem în lemn!” Şi bat în continuare, de 3 ori, ca să nu creadă doar ceilalţi că am murit, şi să mă expedieze rapid în cuptor, şi acolo să mă trezesc din somnul cataleptic, şi să-mi dau seama unde sunt, şi să simt cum ard de vie, şi să nu mă audă nimeni, pentru că uşile la cuptor sunt groase, şi nu te aude nici Dumnezeu, nici sfinţii, nici cea care te-a iubit şi acum te plânge pentru că nu ştie că de fapt n-ai murit şi încerci să mai prinzi câteva secunde de viaţă, dacă asta e viaţă, când simţi cum te înăbuşi şi te mănâncă focul, ca-n iadul predicat de popă la biserică, şi nici la biserică n-ai mai fost de mult şi de asta probabil arzi acum aici.
Şi, Doamne fereşte, dacă fantomele chiar există, şi una e acum chiar sub patul tău, şi nu aşteaptă decât ora 3 noaptea ca să te apuce de picioare şi să te tragă după ea, şi să nu te omoare, dar să-ţi arate lucruri îngrozitoare la care nici măcar nu te poţi gândi, şi lumina nu e aprinsă, şi trag pătura mai aproape de corp, s-o simt cum mă protejează, cum nici un fir de aer nu poate trece prin ea, şi-mi rămâne doar nasul descoperit, pentru că o fantomă, oricât de tare ar fi, nu poate să-mi atingă nasul, şi chiar dacă, nasul poate să mi-l ia. Aşa că zic de trei ori „Tatăl nostru”, pentru că de bătut în lemn nu poate fi vorba, pentru că cine e acolo, afară din pătură, de-abia aşteaptă să mă prindă de mână, să nu-mi mai dea drumul, şi să-mi facă chestii la care nici nu mă pot gândi, pentru că altfel nu mai adorm până dimineaţă.
Dau „save” la ce-am scris până acum, pentru că, Doamne fereşte, s-ar putea să fie o pană de curent, cu toate că asta nu s-a mai întâmplat de secole, şi oricum fişierele pot fi recuperate, dar altădată n-aş mai putea scrie din nou, şi bat în lemn să nu mă lase placa de bază, pentru că n-am cum să cumpăr azi una nouă, şi bat în lemn să nu alunec pe bucăţica aia de gheaţă din faţa uşii, şi să-mi rup piciorul, şi să ajung la spital, unde, Doamne fereşte, cine ştie ce fel de ace folosesc, şi Doamne fereşte, dacă în loc de picior îmi rup coloana, şi pentru asta mai bat de 3 ori în lemn, cu religiozitate, şi ştiu că sunt prinsă într-o religie de lemn.

Published: March 8, 2010 | Comments: 6