sâmbătă

I have a dream – 2

Puteți să-mi spuneți că-s naivă, dar eu chiar am încredere într-o lume mai bună.
Cum aș putea să nu, când văd în jur atâtea chestii care-mi dau speranță?

Nu s-au adunat mii de credincioși s-o pupe pe sfânta Parascheva? Nu s-au umplut autocare cu mii de oameni dispuși să stea în frig, să doarmă direct pe pământul rece, să-ndure ploaie, și vânt, și îmbulzeală, miros de corpuri nespălate și ghionturi în coaste, doar pentru a pupa niște oase vechi de probabil vreo mie de ani?

S-au înghesuit și tineri, și bătrâni, și copii să atingă rămășițele alea care clar îi vor duce direct în rai, indiferent de ce fac în restul anului, în viața de zi cu zi, și cu ideea sigură că sacrificiul lor nu va rămâne nerăsplătit, în ochii unui dumnezeu care, după ultimele spuse ale manualelor de religie, o să trimită o mașină după tine, să te calce până mori, dacă-ți minți părinții sau aproapele.

N-ai cum să n-ai speranță când îi vezi atât de mulți, atât de uniți și atât de siguri că știu clar care e voia domnului, încât îs în stare să-ți dea cu biblia-n cap dacă nu ești de acord cu ei, dacă nu trăiești ca ei, dacă te-ndepărtezi de familia tradițională, și de orașele tradiționale, și-alegi să te-ndrepți spre Sodoma și Gomora. Unde biblia e varianta soft a loviturilor. Variantele ar fi pumnii, picioarele sau toporul.

Mă simt bine știind că încă mai există credincioși vajnici păzitori ai tradiției și normalității. Atât de credincioși și de vajnici, încât ar fi în stare să te omoare, decât să te lase să pici în păcat. Totul pentru salvarea sufletului tău nemuritor.

Cum aș putea să n-am încredere, când tot ei sunt acolo, pentru a te împiedica să avortezi, să dai afară din tine mica minune, pe care nici n-o vrei, nici n-ai programat-o, nici n-ai cu ce s-o crești, și-ți promit să te ajute, să fie lângă tine până la capăt, și-apoi anunță triumfători c-au adunat 300 RON special pentru tine? Și că, datorită lor, voia domnului a fost împlinită, și-au mai salvat 2 suflete și-o viață încă nenăscută.

Apărătorii dreptății în lupta antiavort refuză să ia în calcul faptul că multe vieți ar putea fi frumoase și salvate nu prin donații sistematice în bani, ci doar prin donații în prezervative. Bravo lor! Acțiunile de genul ăsta îmi dovedesc încă o dată că mai există speranță-n lume!
Recomand pagina de Facebook ”Asociația iubim toți oamenii”. Datorită lor, lumea va fi un loc mai bun. Nu știu încă pentru cine, dar cu siguranță își dau tot interesul.

Revenind. Cum aș putea să n-am încredere într-o lume mai bună când, într-un interval de câteva zile, unui câine i-au fost puse cuie în mâncare, altul a fost hăcuit cu toporul, și-un urs a fost împușcat cu gloanțe adevărate?
Mă simt protejată.

Mă simt bine știind că există printre noi oameni care, dacă simt că reprezinți cea mai mică amenințare, îs în stare să-ți pună cuie în mâncare, să-ți dea cu toporul în cap, sau să te împuște. Mă simt bine știind că există oameni cu atâta curaj și cu atâta sânge rece.

O să fiți tentați să spuneți că-i ridic în slăvi. Că e puțin probabil ca persoanele în cauză să aibă același curaj să elimine pericolul dacă, în locul animalelor, ar fi un om. Mă simt nevoită să vă contrazic. Un erou de genul acesta nu se dă în lături de la nimic pentru a proteja ce știe el că trebuie protejat, și pentru a omorî ce știe el că trebuie omorât. Eu mă simt în siguranță știind că lângă mine există oameni capabili să ia cu sânge rece o viață, dacă li se pare că, într-un fel sau altul, reprezintă un pericol. Sau un impediment. Sau pur și simplu nu le-a plăcut privirea lor. Ucigașii pot apărea când nu te aștepți, deci e bine să fii mereu în expectativă, cu mâna pe topor, sau cu degetul pe trăgaci, în funcție de veleități.

Cum aș putea să n-am, când se-anunță zeci de proteste pentru a schimba legi și guverne, se-adună câteva zeci de oameni și se sfârșește totul la o bere, în diverse locații, discutând aprins ce ar trebui schimbat în țară, dar nu se schimbă? Mai ales când, din spatele compului, multe mii și-au anunțat prezența? Dacă e pe Facebook, clar trebuie să fie adevărat.

Cum aș putea să n-am, când oameni despre care aveam impresia fermă că gândesc măcar puțin, aleg să ignore zvonurile neadevărate și știrile mincinoase, și-i fac odă și altar lui Ponta și PSD-ului? Indiferent de tot ce-ncearcă restul lumii să dovedească, ei au crezul lor, și știu ei mai bine, și constanța a fost mereu o virtute.

Cum aș putea să n-am, când legile se fac și se desfac după ureche, în folosul celui care le-a creat și le votează?
Când parlamentul își bate pula de justiție, doar pentru că poate?
Când drepturile omului UE, într-o țară UE, sunt încălcate doar pentru că și familia tradițional credincioasă are drept de vot?
Când există, teoretic, o Poliție a animalelor dar, practic, eu văd animale schingiuite și totul se termină, în cel mai bun caz, c-o amendă, cu toate că legea prevede închisoare fără suspendare?
Când în medicină se strigă ”vrem salarii mai mari, nu mită” și toți din jurul meu se duc cu plicul la medic, și-apoi se plâng că sistemul nu-i protejează?
Când se știe și se strigă c-avem cel mai mare număr de femei abuzate în căsnicie, dar Poliția nu se bagă, că nu-i permite legea, că e ”ceartă conjugală”?
Când cei născuți mult după Revoluție se duc și pupă moaște, se declară neo-nazi, se tem de microbul gay și se-nscriu în partide creștin-comuniste?
Când avem accize uriașe la tutun, dar nu e voie să-ți deschizi un bar strict de fumători, pentru că legea interzice fumatul în orice bar, indiferent de voia patronului care-l întreține?
Când statul are grijă mai mare de șomerii care refuză să muncească, decât de ăla care lucrează minimum 8 ore pe zi, 5 zile pe săptămână?
Când amenzile se dau, dar nu se plătesc? Sau ajung să nu se mai dea deloc, pentru că mită?
Când plângerile în justiție sunt retrase de frică?
Când totul e pe dos?

Cum aș putea să n-am încredere într-o lume mai bună, când fiecare zi aduce înc-o palmă-n față, înc-un șut în ficați?
Aș fi naivă să n-am încredere într-o lume mai bună, după toate exemplele pe care le văd și le trăiesc.
Am încredere într-o lume mai bună. Doar că nu aici, și nu acum.

Published: October 15, 2016 | Comments: 1

Jurnal de fumător în frig – p.1

Galați. Temperatura acum: 13 grade. Starea vremii: Cer în general noros.
Când am plecat azi spre muncă (da, am muncit sâmbăta), undeva pe la 9 jumate dimineața, era cald. Soare. Frumos.
La fel a fost și-n restul zilei.
La serviciu am fumat afară, în tricou, cu toate că aveam geaca după mine.
A fost o zi caldă, poate prima după o săptămână de ploaie, vânt și aproape ger.
N-am mai ieșit în oraș de săptămâna trecută, de când au început ploile, pentru că-n spațiile publice, în interior, nu se fumează și eu nu mă simt bine la o bere, în public, fără țigara aprinsă.
Așa că m-am supus legii și-am lăsat spațiile închise nefumătorilor, în timp ce eu am fumat la mine acasă.
Azi a fost o zi frumoasă. Caldă, cu soare. Poate chiar prima după o săptămână de ploaie. Prima care m-a făcut să ies, într-o frumoasă seară de sâmbătă, după ce toată ziua a fost decent de cald, în oraș.

M-am îmbrăcat bine. Știam ce riscuri îmi asum. Terasele încă sunt deschise dar, cu toate că toată ziua a fost cald, seara se lasă rece. Cumplit de rece. Așa că m-am îmbrăcat bine, să rezist unei seri de bere, pe terasă. Să las interiorul cald, pur și neafumat nefumătorilor, în timp ce eu – fumător – mă voi bucura de o bere pe terasa localui, bine îmbrăcată, dispusă să suport frigul moderat, doar pentru plăcerea de a sta la un pahar de vorbă în public.

Să fim serioși. Oricât de mult ți-ar plăcea să-ți bei berea și să-ți spui vorba în intimitatea unei petreceri private, în stilul anilor `90, din când în când îți place să duci aceeași discuție și-n public. Că-i publicul neparticipant, că mai vezi o față cunoscută, că-ți mai aduci aminte de ceva când vezi chelnerița care seamănă cu profa` ta de română din clasa a 5-a, parcă-i mai animat în public.

E frig. Ești fumător, nu mai ai voie să fumezi în baruri sau cafenele, te-mbraci bine și, într-o zi moderat de caldă, te duci să-ți porți discuția în public, pe-o terasă.

Am fost sincer dezamăgită să văd că, pentru c-a dat frigul, interiorul cafenelei erai plin. De nefumători, care s-au gândit să iasă, într-o frumoasă seară de sâmbătă, în oraș. Am fost dezamăgită pentru că am sperat că, venit frigul, locațiile de gen vor avea de suferit, din lipsă de clienți.
Din nefericire, interiorul era plin.
Azi s-a dus ultima mea speranță de a se regândi legea împotriva fumatului, pe motiv de presiune a patronilor de baruri, aflați în pericol de faliment. Pentru că înăuntru erau foarte mulți nefumători, deci nici urmă de faliment la orizont.
Din fericire, terasa era deschisă.
Azi am mai avut o speranță că viața mea socială va putea continua și atât timp cât e frig moderat afară, pentru că nu am fost singurul nefumător îmbrăcat bine pe terasă.

Totul a fost ok. Berea – rece și acidulată, frigul – suportabil, acoperiș – deasupra capului, în caz că ar fi început, din nou, ploaia. Până când.

Pe terasa mea, în frigul moderat în care îmi beam berea și-mi duceam conversația, pe terasa mea – unde respectam legea cerută de nefumătorii speriați că nu pot să respire aer curat și copiii lor se pot îmbolnăvi de cancer la plămâni, pentru că stau într-un mediu nesimțit de nociv, pe terasa mea – unde erau adunați doar fumători, tremurând în frig, să li se facă rușine pentru că au un viciu atât de împuțit și de periculos și bându-și berea, ceaiul sau ciocolata caldă, în timp ce nefumătorii stăteau confortabil înăuntru, la căldurică, unde au țipat atât de mult că vor să stea, ghiciți voi ce a apărut!

Copii! Au apărut copii. Copii în carne și oase, copii funcționali, care se alergau prin fumul emanat de țigara mea, pe care o fumam în frig, pe terasă, copiii nefumătorilor de dinăuntru.
Adică, în timp ce mami și tati, care au țipat sus și tare că fumătorii le îmbolnăvesc și poate le și omoară odraslele cu fumul lor nociv, stăteau înăuntru, la căldură, și se bucurau de-o seară fără fum în oraș, motivul îngrijorării se zbânțuia pe afară, prin fumul meu atât de condamnat.
Da, adulții stăteau înăuntru, departe de fumul de țigară. Copiii, nu.

După ce au făcut atâta tam-tam, că nu pot ieși-ntr-un local cu copiii după ei, pentru că fumătorii nesimțiți îi otrăvesc cu bună știință, și copiii lor nu-s în siguranță, după ce mi-au urat (da, mie, personal, ca fumător) să mor de cancer, că din cauza mea nu se pot ei bucura de-o seară pașnică-n familie, și-au pus palma-n cur, s-au așezat la șuetă într-un mediu interior fără fum și și-au trimis moștenitorii să se joace exact în fumul meu de țigară, emanat în mod legal, afară.

N-am nimic. Nu-s absurdă. Am mai zis, mi se pare ok să nu se fumeze în locuri în care se și mănâncă. Mi se pare normal să nu se fumeze în cofetării și lângă locurile de joacă. Mi se pare normal să existe locuri strict de nefumători. Mi se pare la fel de normal să existe baruri în care se fumează, unde prin ”bar” înțeleg loc în care n-ai ce căuta cu minorul după tine. Am zis toate astea.

Mi s-a zis că sunt eu absurdă, că-n lumea civilizată nu se fumează în interior, că trebuie să ne gândim și la nefumători, și la copii și, dacă vrem să mențimen acest viciu scabros, să suferim de frig și să ne mutăm pe terasă. Am făcut asta.

Dar când nefumătorul îngrijorat stă înăuntru, în spațiul pe care l-a cerut și l-a și cucerit, și-și trimite copilul afară, pe terasa pe care tot el a decis că eu am voie să fumez, mă-ntreb care dintre noi e nesimțitul.

Published: September 24, 2016 | Comments: 2

Se trece la ora de vară

Știi cum e?

Te uiți pe geam, și pare că plouă. Îți zici că deja e aproape aprilie și cât de tare poate să plouă în aprilie? Îți iei un tricou pe sub geacă. Până ajungi unde vrei să ajungi, deja constați că ninge. Că primăvara asta seamănă foarte bine cu un început de iarnă.
A doua zi, tot tricou îți iei. Că poate vine primăvara. Sau poate sperii iarna cu hotărârea ta.
Probabil că, undeva prin mai, o să fie chiar primăvară. Și-o să zâmbești mulțumit că doar tricoul și încăpățânarea ta au alungat iarna.

Toți din jur sunt răciți. Te-ncearcă un strănut, un nas înfundat și-un început de febră. Refuzi să iei pastile, pentru că, dacă iei pastile, recunoști că ești bolnav. Boala e semn de slăbiciune și boala îi răpune pe cei slabi. Așa că nu iei pastile. Începi să le iei când febra e deja prea și tusea prea constantă. Și tot nu recunoști că ești bolnav. Că boala fuge de tine dacă o ignori. Dacă repeți că n-ai nimic.
Probabil că, undeva după câteva săptămâni, tusea o să înceteze și febra o să dispară. Și-o să zâmbești mulțumit că doar hotărârea ta și refuzul tău de a te recunoaște bolnav au vindecat răceala.

Te consideră cel puțin ciudat. Și, chiar dacă îți scot vorbe și strigături pe la spate, chiar dacă se-ncăpățânează să repete aceleași replici răsuflate, te-ncăpățânezi să nu te schimbi. Să nu devii mai puțin vizibil.
Poate vor înțelege că există un motiv pentru care suntem diferiți și vor învăța să nu-i mai intereseze ograda altuia.
Probabil că, după câțiva ani, se vor opri pentru că au găsit un nou subiect de care să se lege. Și-o să zâmbești mulțumit că doar verticalitatea și constanța ta i-a schimbat și i-a făcut să fie toleranți.

Asculți aceeași melodie zile-ntregi pe repeat, poate te vindecă hotărârea ei.
Faci gesturi repetitive, poate vei găsi secretul repetitivității.
Spui cu voce tare ce ai tocmai făcut, ca să nu ai îndoieli dup-aia.
Reiei amintiri vechi și faci scenarii alternative.
Te convingi că n-are rost în prezent să-ți faci scenarii alternative în trecut.
Fiecare semn e un semn.
Fiecare cuvânt e o rugăciune.
Fiecare gest e o speranță.
Fiecare pas te aduce mai aproape.
Zodiile s-au decalat.
Mâine, pe vremea asta, o să fie altă oră.
Și tu tot crezi că poți muta și munții din loc. Trebuie doar să vrei.

Published: March 28, 2015 | Comments: 1

Taxa de viciu

Un leu în plus la cărți.
Un leu în plus la cărți nu mă afectează.
Un leu îl găsești pe stradă. Îl dai cerșetorului care se satură doar privind vitrinele. E o pâine, iar eu nu cumpăr decât foarte rar pâine. E bacșișul mai nemulțumit din bar. E restul pe care i-l lași taximetristului. E suma pe care nu știi c-ai pierdut-o. O țigară, dacă ai cumpăra țigări la bucată.
E nimic material, dar e taxă de viciu.

Nu era viciu când părinții tăi, ai mei sau ai noștri strângeau banii de pachet și-și luau o carte pe săptămână. Când Biblioteca pentru toți se mutase în biblioteca lor. Când cărțile se făceau cadou la aniversări. Când covrigii cu susan se transformau în file de carte. Când ei au umplut rafturile cu cărțile pe care le citești și azi.

Cu biblioteca plină, azi e viciu să-ți cumperi o carte.
La fel cum e viciu să-ți aprinzi o țigară, sau să-ți cumperi o bere.
Citesc, beau bere și fumez, fără să mă simt vicioasă. Dar mi se spune că sunt. Că trebuie să plătesc pentru viciile mele.

Mi se spune că a fuma e un obicei barbar. Urât, scârbos, nesănătos.
Că dacă vreau să fumez, trebuie să plătesc pentru asta. Financiar și psihic.
Că nu o să am voie să fumez decât acasă. Că locurile publice s-au săturat să miroasă ca o scrumieră. Că-n baruri, cluburi și restaurante n-o să mai am voie să fumez. Că plătesc cu bani țigările care m-ar putea îmbolnăvi și plătesc prin izolare că i-aș putea îmbolnăvi pe alții.
Că e momentul ca fumul meu să se oprească să le mai intre în plămâni, să-i înnegrească pe interior și să-i violeze vizual și olfactiv.
Că trebuie să mă opresc din a ieși din casă, pentru a lăsa orașul să fie populat de nefumători fericiți și fumători frustrați. Da, frustrați. Pentru că li se refuză plăcerea unei țigări, într-un loc public.

În locuri publice ies să mă relaxez. Nimeni nu oprește obezii, mârlanii, violenții verbal, nespălații, libidinoșii, zgomotoșii, proștii să iasă din casă, să se relaxeze. Cu toate că mă violează vizual, auditiv și olfactiv.
Lor nu li se pune taxă de viciu și nu li se interzice nimic. Nici măcar să socializeze. Îs absolviți de păcate, pentru că nu fumează. Li se spune că e ok să fii obez, mârlan, violent verbal, nespălat, libidinos, zgomotos, prost, atât timp cât nu fumezi.
Că e viciu, atât timp cât se poate pune taxă pe el.

Demistificarea nu începe cu mituri și religie. Alea sunt ok.
Demistificarea începe cu pași mărunți. Cu primul om care și-a aprins o țigară pe sticlă. Cu Garbo fumând. Cu Clark Gable. Cu Marlboro man. Cu icoane mici de băieți răi și femei pe care toată lumea le-a așteptat să prindă voce.
Cu soldații. Soldații? Ei pot să fumeze.

Ei pot să fumeze pentru că mi se spune că trebuie să fiu soldat. Să lupt într-un război care nu-i al meu. Că trebuie să-mi apăr țara, că trebuie să scotocesc după un patriotism care nu-i al meu, într-un joc în care n-am ales să joc.
Sau poate că eu nu trebuie să lupt. Nici tu, nici tu, nici tu, pentru că suntem fete. Și fetele nu pot fi chemate în armată. Dar ei, da. Și tatăl meu, și tatăl tău, și tații tuturor, care-s încă rezerviști și nu-s destul de bătrâni să-i fi uitat armata.
Li se spune că trebuie, că, dacă e cazul, vor fi chemați, că nu pot refuza, că nu e nici demn, nici patriotic și că nu e viciu să fumezi, pentru că nimeni n-a văzut soldat nefumător. Cu toate că războiul e un loc public.

Mi se spune că BDSM-ul e bolnav, și păcătos, și murdar și că nu e normal să-ți placă sexul violent. Pentru că toți au văzut 50 shades of Grey. Și militează pentru poziția misionarului, drepturile femeii și sex cu lumina stinsă, doar după căsătorie.
Eu n-am văzut 50 shades of Grey. Fără să țin cu nici una din părți, mi se pare că a vedea sau nu un film, e o alegere personală. La fel cum e o alegere personală ce mănânci, ce bei, pe ce parte a străzii mergi, dacă faci sau nu sport, pe cine placi sau nu, pe cine iubești, ce condimente folosești, dacă-ți plătești sau nu facturile, dacă te vopsești, cum te tunzi sau ce faci în dormitor.
Interesant e că toți scuipă pe BDSM cu toate că, până acum o bucată de timp, nu știau nici măcar de existența termenului.
Dar e bolnav, și păcătos, și murdar pentru că ei nu-l practică. Și-și scuipă-n sân, și-s fac și cruce, că asemenea murdării văd lumina zilei.

Mi se spune ce e bine să mănânc, și ce nu. Mai nou, și cartofii prăjiți, și șnițelele-s nesănătoase și cancerigene. Ce intervale orare ar trebui să-mi placă la serviciu. De câte ori pe săptămână ar trebui să dau cu aspiratorul. Cum nu e sănătos să mă spăl pe cap în fiecare zi. De câte ori pe săptămână e bine să fac sport. Câtă apă ar trebui să beau. Ce timpuri verbale ar trebui să folosesc. Cum ar trebui să devin adult și să știu unde și cum se retrage TVA-ul. Unde ar trebui să donez. Cum să fiu un cetățean responsabil. După ce reguli gramaticale să mă ghidez. Ce filme ar trebui să-mi placă. Ce muzică ar trebui să ascult. În ce dumnezeu să cred. Către ce se duce impozitul. Ce e viciu și ce nu. Cât să plătesc pentru fiecare viciu în parte. Ce-mi face bine, și ce nu. Cum ar trebui să merg, să stau pe scaun, să tastez, să respir, să trăiesc.

Fără să mă conformez decât chestiilor obligatorii prin lege, cu dorință din ce în ce mai acută de revoluție pentru a schimba legile lor, nu pot să nu mă-ntreb: cine a murit și v-a lăsat, pe voi ăștia, experți în viața altora?

Published: February 21, 2015 | Comments: 25

Egalitate, dar nu pentru căței – p.3

Mie-mi place să iau aspirină.
– Vai, da` de ce nu iei paracetamol? Mie-mi face cel mai bine!
Ție.

Mie-mi plac cartofii prăjiți.
– Vai, da` de ce nu îi faci natur? Îs mai sănătoși. Mie așa îmi plac.
Ție.

Mie-mi place berea, inclusiv iarna. Și-mi plac țigările. Și thriller-ele, și chips-urile, și șaorma, și pantalonii de la băieți, și hainele unisex, și bascheții, și vara, și părul scurt, și pierce-urile, și tatuajele, și umorul sadic, și bancurile seci, și glumele proaste, și pisicile, și să dau cu aspiratorul o dată pe săptămână, duminica, și ironia, și autoironia, și ciocolata cu lapte, și lista e imensă.
– Vai, da` berea e amară și iarna e prea rece să bei bere. Mai bine un vin fiert. Țigările fac rău. Mai bine o comedie. Nesănătos, anormal, ciudat, cald, băiețos, imoral, nesimțit, prea mult păr, ziua domnului, nepoliticos și insensibil și grobian, e mai bună ciocolata amăruie și-mi place infinit mai mult.
Ție.

– Dar e un program de câcat să muncești de la 11 sau de la 13. Îți pierzi toată ziua. N-aș putea. N-ai timp de nimic. Te trezești, te-nvârți prin casă, dup-aia vii la muncă, 8 ore, te duci acasă și te culci. Îți pierzi toată ziua. Când mai faci curat, mâncare, speli, plătești facturi? Când mai trăiești? Îți petreci toată ziua la serviciu. Îți irosești viața.

– Păi, și cum adică ți-e somn dacă lucrezi mai de dimineață? Da` ce, cât ai dormit? 8 ore? Hoho, îndeajuns și prea mult, chiar! Și ți-e somn după 8 ore dormite? Cum să-ți fie somn? Te-ai odihnit exact cât trebuie, ba mai mult chiar. Eu am dormit 6 ore și mi-s de ajuns.

– Te plângi că te-ai trezit la 9? Eu m-am trezit la 6! Am dat cu aspiratorul, am făcut ceva de mâncare, am trecut pe la cutare, am băut niște cafele, am ajuns la muncă și, când ajung acasă, mai bag și-o mașină la spălat. Tu nu faci nimic toată ziua și te plângi de oboseală!

– Da` cum adică ar trebui să te trezești la 5 fără, dacă ai lucra de la 7? Da` ce faci 2 ore? Aaaa, îți bei cafeaua! Da` ce, nu poți s-o bei la serviciu? Și-ai făcut și-un duș… Da` de ce nu-l faci seara? A. Faci și seara. Îhm. Și ai nevoie de timp să te usuci pe cap? Da` ce, te speli pe cap în fiecare zi? De ce? Eu n-aș putea!

Tu. Tu. Tu.

Tu n-ai putea. Ție ți se pare un program de câcat. Tu nu concepi să trăiești ca mine. Tu nu poți dormi cât sau până la cât dorm eu. Tu ai chestii de făcut cu noaptea în cap. Ție ți se pare anormal stilul meu de viață. Tu nu-nțelegi de ce mă spăl în fiecare zi pe cap. Ție-ți sunt de ajuns 6 ore de somn pe noapte. Tu te trezești la 6, când eu ori mă culc, ori mă-ntorc pe partea cealaltă, pentru încă vreo 2 reprize de somn.
Tu dai cu aspiratorul de 5 ori pe săptămână, tu nu speli duminca, tu nu concepi să ieși la o bere miercuri, iarna, la ora 10 seara.
Tu ai probleme cu viața mea.
Tu belești ochii mari, rămâi gură cască și, eventual, mai bagi și-un ”duamne ferește!” când mă-ntrebi ce am, și-ți răspund că mi-e somn, după 8 ore de somn.

Nu mai suntem la grădiniță, când toți purtam aceeși uniformă, mâncam aceeași mâncare și dormeam în același timp.
Nu mai suntem în comunism, când trebuia să avem cu toții aceeași tunsoare, aceleași haine ponosite și să recităm aceeași poezie, la aceeași oră.
Nu mai suntem nici măcar la școală unde, dacă făceai ceva diferit, deveneai paria pentru restul anilor pe care-i mai aveai de petrecut acolo.
Nu trăim în aceeași casă, nu-mpărțim aceeași pâine, nu-mi dai și nu-ți dau de mâncare.

Și-atunci, poți să-mi răspunzi sincer și argumentat, de ce te fute grija?
De ce-ți dai ochii peste cap când mă-ntrebi când m-am trezit, și-ți răspund că acum 2 ore, adică la ora 13?
De ce simți nevoia să-ți imaginezi că viața mea se trăiește până la 9 seara, când atunci de-abia începe?
De ce nu poți pricepe că, la fel cum în America e zi, când în Europa e noapte, poate că și eu trăiesc mai mult noaptea, decât ziua?
De ce viața ta, trebuie să fie și a mea?
De ce ai impresia că-s mai puțin persoană decât tine, pentru că nu-mi plac aceleași lucruri?
De ce îți aduci rigla, trasezi niște linii și, cine nu se-ncadrează în tabel, e cel puțin ciudat?

Nu avem aceleași gene, bioritm, metabolism, gusturi, plăceri, puncte erogene, vise, speranțe, credințe, puncte sensibile, grad de toleranță, vârstă, experiențe.
Suntem blonzi, bruneți, roșcați, dreptaci, stângaci, slabi, grași, albi, negri, gay, straight, femei, bărbați, activi, pasivi, introvertiți, extrovertiți, altruiși, egoiști, înalți, scunzi, leneși, energici, triști, fericiți, optimiști, pesimiști, spirituali, credincioși, atei, europeni, asiatici, africani, emotivi, impunători, romantici, reci, calzi, creduli, sceptici, naivi, paranoici, mai multe la un loc sau diferiți, în funcție de moment.
De ce ar trebui să-mi reglez stilul după al tău, doar ca să fim din nou în uniformă?

Lasă sprânceana în jos, când vine vorba de alegerile mele. În casa mea m-ai întrebat, nu ți le-am băgat pe gât și nu te afectează cu nimic. Nu mă face să mă gândesc cât ai puteai fi de trist, din punctul meu de vedere, făcând totul ca la carte. Nu vreau să ajung acolo, pentru simplu fapt că nu mă afectează.
Quid pro quo.

Published: January 17, 2015 | Comments: 20