sâmbătă

Egalitate, dar nu pentru căței – p.3

Mie-mi place să iau aspirină.
– Vai, da` de ce nu iei paracetamol? Mie-mi face cel mai bine!
Ție.

Mie-mi plac cartofii prăjiți.
– Vai, da` de ce nu îi faci natur? Îs mai sănătoși. Mie așa îmi plac.
Ție.

Mie-mi place berea, inclusiv iarna. Și-mi plac țigările. Și thriller-ele, și chips-urile, și șaorma, și pantalonii de la băieți, și hainele unisex, și bascheții, și vara, și părul scurt, și pierce-urile, și tatuajele, și umorul sadic, și bancurile seci, și glumele proaste, și pisicile, și să dau cu aspiratorul o dată pe săptămână, duminica, și ironia, și autoironia, și ciocolata cu lapte, și lista e imensă.
– Vai, da` berea e amară și iarna e prea rece să bei bere. Mai bine un vin fiert. Țigările fac rău. Mai bine o comedie. Nesănătos, anormal, ciudat, cald, băiețos, imoral, nesimțit, prea mult păr, ziua domnului, nepoliticos și insensibil și grobian, e mai bună ciocolata amăruie și-mi place infinit mai mult.
Ție.

– Dar e un program de câcat să muncești de la 11 sau de la 13. Îți pierzi toată ziua. N-aș putea. N-ai timp de nimic. Te trezești, te-nvârți prin casă, dup-aia vii la muncă, 8 ore, te duci acasă și te culci. Îți pierzi toată ziua. Când mai faci curat, mâncare, speli, plătești facturi? Când mai trăiești? Îți petreci toată ziua la serviciu. Îți irosești viața.

– Păi, și cum adică ți-e somn dacă lucrezi mai de dimineață? Da` ce, cât ai dormit? 8 ore? Hoho, îndeajuns și prea mult, chiar! Și ți-e somn după 8 ore dormite? Cum să-ți fie somn? Te-ai odihnit exact cât trebuie, ba mai mult chiar. Eu am dormit 6 ore și mi-s de ajuns.

– Te plângi că te-ai trezit la 9? Eu m-am trezit la 6! Am dat cu aspiratorul, am făcut ceva de mâncare, am trecut pe la cutare, am băut niște cafele, am ajuns la muncă și, când ajung acasă, mai bag și-o mașină la spălat. Tu nu faci nimic toată ziua și te plângi de oboseală!

– Da` cum adică ar trebui să te trezești la 5 fără, dacă ai lucra de la 7? Da` ce faci 2 ore? Aaaa, îți bei cafeaua! Da` ce, nu poți s-o bei la serviciu? Și-ai făcut și-un duș… Da` de ce nu-l faci seara? A. Faci și seara. Îhm. Și ai nevoie de timp să te usuci pe cap? Da` ce, te speli pe cap în fiecare zi? De ce? Eu n-aș putea!

Tu. Tu. Tu.

Tu n-ai putea. Ție ți se pare un program de câcat. Tu nu concepi să trăiești ca mine. Tu nu poți dormi cât sau până la cât dorm eu. Tu ai chestii de făcut cu noaptea în cap. Ție ți se pare anormal stilul meu de viață. Tu nu-nțelegi de ce mă spăl în fiecare zi pe cap. Ție-ți sunt de ajuns 6 ore de somn pe noapte. Tu te trezești la 6, când eu ori mă culc, ori mă-ntorc pe partea cealaltă, pentru încă vreo 2 reprize de somn.
Tu dai cu aspiratorul de 5 ori pe săptămână, tu nu speli duminca, tu nu concepi să ieși la o bere miercuri, iarna, la ora 10 seara.
Tu ai probleme cu viața mea.
Tu belești ochii mari, rămâi gură cască și, eventual, mai bagi și-un ”duamne ferește!” când mă-ntrebi ce am, și-ți răspund că mi-e somn, după 8 ore de somn.

Nu mai suntem la grădiniță, când toți purtam aceeși uniformă, mâncam aceeași mâncare și dormeam în același timp.
Nu mai suntem în comunism, când trebuia să avem cu toții aceeași tunsoare, aceleași haine ponosite și să recităm aceeași poezie, la aceeași oră.
Nu mai suntem nici măcar la școală unde, dacă făceai ceva diferit, deveneai paria pentru restul anilor pe care-i mai aveai de petrecut acolo.
Nu trăim în aceeași casă, nu-mpărțim aceeași pâine, nu-mi dai și nu-ți dau de mâncare.

Și-atunci, poți să-mi răspunzi sincer și argumentat, de ce te fute grija?
De ce-ți dai ochii peste cap când mă-ntrebi când m-am trezit, și-ți răspund că acum 2 ore, adică la ora 13?
De ce simți nevoia să-ți imaginezi că viața mea se trăiește până la 9 seara, când atunci de-abia începe?
De ce nu poți pricepe că, la fel cum în America e zi, când în Europa e noapte, poate că și eu trăiesc mai mult noaptea, decât ziua?
De ce viața ta, trebuie să fie și a mea?
De ce ai impresia că-s mai puțin persoană decât tine, pentru că nu-mi plac aceleași lucruri?
De ce îți aduci rigla, trasezi niște linii și, cine nu se-ncadrează în tabel, e cel puțin ciudat?

Nu avem aceleași gene, bioritm, metabolism, gusturi, plăceri, puncte erogene, vise, speranțe, credințe, puncte sensibile, grad de toleranță, vârstă, experiențe.
Suntem blonzi, bruneți, roșcați, dreptaci, stângaci, slabi, grași, albi, negri, gay, straight, femei, bărbați, activi, pasivi, introvertiți, extrovertiți, altruiși, egoiști, înalți, scunzi, leneși, energici, triști, fericiți, optimiști, pesimiști, spirituali, credincioși, atei, europeni, asiatici, africani, emotivi, impunători, romantici, reci, calzi, creduli, sceptici, naivi, paranoici, mai multe la un loc sau diferiți, în funcție de moment.
De ce ar trebui să-mi reglez stilul după al tău, doar ca să fim din nou în uniformă?

Lasă sprânceana în jos, când vine vorba de alegerile mele. În casa mea m-ai întrebat, nu ți le-am băgat pe gât și nu te afectează cu nimic. Nu mă face să mă gândesc cât ai puteai fi de trist, din punctul meu de vedere, făcând totul ca la carte. Nu vreau să ajung acolo, pentru simplu fapt că nu mă afectează.
Quid pro quo.

Published: January 17, 2015 | Comments: 20

Cum n-am ajuns pionier

Eu mi-am dorit din tot sufletul să fiu șoim. Șoim al patriei. Pentru mine era un statut, nu o pasăre. Șoimii erau primul pas către pioneri. Aveau cravată cu insignă și, când spuneau poezii, erau aplaudați de sute de oameni, nu doar de musafirii adunați în sufragerie. Dădeau flori și primeau cadouri. Multe cadouri. Sau așa îmi imaginam eu, că doar nu spuneau poezii gratis.

Iar pionierii… pionierii erau cutezători, și vajnici, și curajoși. Despre faptele lor de vitejie citisem doar cărți întregi. Și făceau chestii frumoase, mergeau în tabere, dădeau spectacole, ce mai! Erau acest model demn de urmat și idealul meu pe când aveam vreo 5 ani.

Revoluția a stricat tot. De-abia mă făcuseră șoim, aveam cravată albastră și ținteam spre cravata roșie de pionier. Câțiva ani – și mi-aș fi văzut visul cu ochii. Dar au vrut democrație și mi-au călcat speranțele în picioare. Da, mă bucur că nu trebuie să-mi încep fiecare dimineață cu mulțumiri către mult iubitul tovarăș Nicolae Ceaușescu. Mă bucur că a fost revoluție și m-am bucurat încă de pe atunci, dar tot mă gândesc cu jind la aventurile pionierești la care n-am apucat să particip.

M-am bucurat când a fost revoluția, pentru că și la aproape 6 ani îți dai seama că nu e bine să se taie lumina în fiecare zi, nici să vorbești în șoaptă despre marele conducător, nici să iei pâine cu porția, nici să stai la coadă cu orele pentru un pui amărât, nici să te uiți cu jind la pachete primite de alții, din afară, cu dulciuri, și ciocolată, și gumă, când tu te rogi o zi întreagă să fie țiganii bișnițari cu Turbo în piață. Și să mesteci guma aia până când nu mai e dulce deloc, parcă ai mesteca elastic și, cu toate astea, să fii cel mai șmecher pentru că măcar tu ai gumă. Nici să n-ai desene animate, nici să fii exasperat de Cântarea României, nici să-ți dorești să moară Ceaușescu ca să ai toate chestiile la care visezi. În afară de cravată de pionier.

Da` nu urăsc perioada aia. Nu am dorințe de a mă fi născut mai târziu.
Atunci m-a învățat cum e să te bucuri de-o ciocolată, chiar dacă-i din aia mică, învelită-n staniol, căreia-i zice Scufița sau Kiss.
Cum nu e indicat nici să-ți bagi capul în cuptor, nici să pui mâna pe drotul încins, nici să bei amoniac. Fără childproof sau chestii închise cu lacătul. Și nici să nu-mi tai degetele cu foarfecele. Chiar dacă nu mi-a zis nimeni, instinctul îmi spunea că s-ar putea să doară.
Să mă bucur la lucruri mici, gen o portocală, pentru că portocale nu erau decât de Crăciun. Și alea mici și, posibil, acre. Sau orice, pentru că erau rare cadourile și, de cele mai multe ori, erau ciorapi și maiouri.
Că nu e o tragedie nici dacă te julești în palme sau în genunchi decât dacă te duci în casă, plângând. Pentru că atunci o să fii certat că ai căzut, pedepsit să fii dezinfectat cu spirt și rivanol și să nu mai ieși la joacă decât – posibil – a doua zi. Dacă te-ai julit, pui o frunză peste, sau dai cu praf, sau o speli la prima gură de canal și dup-aia continui să te joci. Nici nu te arestează nimeni în casă, și mai și câștigi puncte de curaj în fața celorlalți juliți.
Că nu stai în casă decât dacă ești bolnav sau pedepsit sau fără chef de zbenguială. În rest, ești afară fugărind alți copii, fugărind mingea, făcând cazemate, săpând tranșee, mâncând fructe neidentificabile, și frunze, și flori, plănuind expediții sau găsind și-ntr-un banal drum până-n complex – o aventură.
Că, dacă n-ai chef de zbenguială, oricând poți da iama prin bibliotecă. Când se termină a ta, au alții și pentru tine.
Că e mai mișto să stai de vorbă față-n față – decât la telefon.
Că e foarte mișto să trimiți bilețele și să aștepți răspunsul, tot prin bilețel.
Că e cașto să spui mișto, chiar dacă adulții zic că-i limbaj golănesc. Și e bengos să fii rebel.
Să știu că banul e ban, dacă-l câștigi cinstit. Indiferent dacă ești muncitor pe șantier, inginer sau profesor. Și că da, suntem egali, atât timp cât suntem ok unul cu celălalt.
Cuvântul ok. Pe care-l scriam ochei.
Cum e să vezi rafturile goale, chit că mama zice că sunt bani, și să-ți dorești să fii în altă țară, unde compotul, și bomboanele, și parizerul nu dispar niciodată din galantar.
Care e diferența între tovarăș și domn.
Cum e să porți uniformă și cum e să-ți dorești să nu mai porți niciodată. Pentru că uniforma uniformizează nu doar fizic, ci și psihic.

Și dup-aia, după `89, cum e să ai acces la tot. Filme, desene, haine, mâncare. Să nu mai fii bătut la palmă. Să stai drept și să spui că nu ești de acord. Să-ți dorești ceva și să n-ai bani să iei. Să poți face comparații. Să-ți dai seama ce mic și prost erai când erai mic și prost. Să știi și trecutul și prezentul. Să ai nostalgii legate de trecut, și nervi, și regrete. Și povești de spus pentru că da, pentru o bucată de timp, ai fost acolo.

Mi-am dorit să fiu șoim.
Nu mi-aș fi dorit să mă nasc mai târziu.
Și azi, în supermarket, când am fost întrebată insistent dacă am peste 18 ani, am zâmbit sincer. Am atâta istorie în spate și, din fericire, nu se vede.

Published: October 11, 2014 | Comments: 16

Omidee, Daniela și Aschiuță și alte povestiri

Azi în taxi mi-am adus aminte de ce urăsc emisiunile pentru copii și, mai ales, emisiunile radiofonice pentru copii.

Vreo doi adulți se scălâmbăiau în direct, făceau ca toți dracii și așa îmi imaginez eu că reacționează persoanele posedate, nu ca aia din Exorcistul.
Când le treceau dracii, săreau la vocea aia de adult cu retard mental sever, undeva de la 80% în sus.
Imaginați-vă o voce masculină, care se simte că e masculină, încercând să vorbească ca un copil de 3 ani care e costumat în pasăre. Și pasărea are idei și impresii.

Pe lângă adulții retardați, în studio mai erau și vreo 3 plozi, din ăștia de n-au încă vocea definită, nici consoanele toate învățate, dintre care unul zbiera isteric că vrea să plescăie afară, că înăuntru nu se poate plescăi. Adultul pasăre îl contrazicea, că mai bine se plescăie înăuntru, exemplificând și împroșcând cu salivă microfonul. Plodu` zbiera că nu, că el vrea să plescăie afară. Și-au ținut-o așa vreo 2 minute, până s-au decis să-și ia pauză publicitară.

Și-atunci m-a lovit: adulții care fac emisiuni pentru copii au impresia că le fac pentru copii retardați. Care nu pricep decât dacă le silabisești. Și dup-aia repeți, silabisind mai rar. Altfel nu-mi explic de ce insistă să-și schimbe vocea. Toți vorbesc la fel. Rar, puțin peltic, subțire și mieros, cu un soi de gâlgâit sinistru din gât. Dacă atunci când eram mică mă enervau teribil, acum am impulsul de a le trimite un pumn direct prin monitor.

Să ne aducem aminte de Club Anda și Omidee sau de Daniela și Așchiuță?
Dacă ați copilărit cumva în același vremuri cu mine, știți despre ce vorbesc.
Presupun că li se părea că atrag public dacă se costumează stupid și-și trag voce care atrage pedofilii și clovnofilii.
Total greșit!
Atrăgeau public pentru că erau jenanți și ridicoli și pentru că n-aveai la ce altceva să te uiți.

Și dacă pe la 7 ani nu mi se păreau jenibili, undeva pe la 8 mi s-a luminat creierul. Da` tot n-aveam altceva mai bun de văzut, că am fost copil din ăla care n-a avut cablu până târziu. Undeva prin gimnaziu.

Magicianul era genial. Cât nu apărea el. Sau cât făcea povești din alea gen piesă de teatru. Dar era primul. Era Magi și țin minte și acum că l-am văzut live, la Sala Sporturilor, și-am regretat mult timp că n-am reușit să-mi dea un autograf. Mi-a frânt inima atunci și-am trecut cu greu peste traumă. Și-acum când îl văd pe Marian Râlea la teve, nu realizez din prima că e un actor și are un nume propriu și personal. Îmi vine să-l scutur bine de guler și să-i repet până-i intră bine de tot în cap: Tu nu ești Marian, ești Magi!

Pe Arlechino nu l-am suportat din prima, că părea așa, între psihopat și libidinos. Dacă aș fi știut atunci termenii ăștia selecți. Nu. Atunci pur și simplu mă enerva și-mi stârnea un fior nu tocmai pozitiv. Dar avea și el povești frumoase, pentru care-l iertam. Cumva.

Tip Top Minitop mă fascina. Că eu nu cântam frumos și, de fiecare dată când încercam să-mi exprim liber talentul, țipa careva la mine să tac, că nu vreau să sparg geamurile. Și-mi plăcea și de Ioan Luchian Mihalea. Cred că când a murit am avut una din primele contacte conștiente cu moartea. Asta nu m-a împiedicat să mă uit la emisiune și fără el.

Ce mai era? Feriți-vă de măgăruș, Ba da, ba nu și dup-aia am încetat să mă mai uit la din astea pentru copii, că mă lovea din ce în ce mai grav falsitatea. Oamenii ăia parcă făceau teatru radiofonic din 1970. Cred că de atunci urăsc umorul simplu, ăla la care pică toată lumea și după care se aud râsete și aplauze. Și, chit că nu făceau emisiuni pentru copii, nu i-am suportat nici pe Stela și Arșinel, Țociu și Palade sau Nae și Vasile. Că dacă-mi dai mur în gură, am impresia că mă iei de prost.

Revenind la emisiunile pentru copii și, mai ales, la alea radiofonice. Nu le înțeleg rostul. Plodul o să fie fericit dacă-i bagi orice, de la desene animate până la povești pe placă. Sau cd, sau tabletă, că presupun că plozii de azi nu știu exact ce-i ăla un pick-up. Îl văd doar la muzeu, ca piesă de colecție, și-au impresia că e un soi de patefon. Mi se pare normal, că nu ești bătut în cap să lași pick-up-ul pe mâna plodului. Dar sunt mulțumiți cu orice. Oricum nu pricep și, la vârsta la care încep să priceapă, deja își aleg singuri muzica și trec direct la filme. Pentru copii, dar filme.

De ce mai faci emisiuni radiofonice pentru copii? Sunt această pată neagră în istoria radio-ului, mai ales dacă te încăpățânezi să le faci pe același format ca acum 40 de ani. Repet: copiii nu mai folosesc pick-ul, nici radio cu lămpi. De ce să le faci emisiune ca și când ar folosi?

Plus că nu e nevoie să-ți schimbi vocea într-un mod hidos, nu-i nevoie să folosești babyvoice, nu trebuie să te strâmbi. Știi că înțelege și dacă vorbești normal cu el, nu? Dacă nu înțelege, poate ar trebui să-l duci la medic. Neuropsihiatru.

Oricum. Acum mi-am adus aminte de diapozitive și diafilme. Și de cât timp pierdeam, uitându-mă obsesiv-compulsiv la ele. Le știam pe de rost, și tot mă fascinau. A, da, și avea și-un diafilm în rusă despre Lenin și pionieri sau ceva. Era foarte patriotic și plin de sentiment. Pe ăla l-am văzut cel mai rar. Nu mă săturam, în schimb, de diapozitivele din Moscova. Aveam vreo sută ca popa, pe care le vedeam iar, și iar, în timp ce ascultam pentru a mia oară Slugă la doi stăpâni, da, la pick-up. Ce vremuri!

Și chiar și acum aș fi în stare să mă uit la zeci de diapozitive și da, mi-am dat jos Slugă la doi stăpâni. Pentru că atât sunt de obsedată!

Published: July 19, 2014 | Comments: 8

Zi-mi ce colegi ai avut, ca să-ți spun ce coleg ai fost

Azi vorbim de amintiri din criptă. Pentru că când ajungi la o anumită vârstă, amintirile te chinuiesc.
Vă brașovesc acum, pentru că memoria mea de elefant reține tot și n-are nevoie să ajungă la o anumită vârstă să-și aducă aminte. Pe bune că rețin toate câcaturile, de care n-o să am nevoie niciodată și am amintiri care nu-s amuzante decât pentru mine.

Și da, am uitat toate informațiile pe care le-am învățat la biologie și botanică, în schimb am reținut toate versurile de la nu`ș ce melodie care e peste tot și care mă seacă total. Aia cu ”tu prea sexy, eu prea gelos”, și-mi vin versurile-n minte în cele mai neportivite ocazii. De exemplu, când cumpăr pâine, cer pâinea, nu e muzică-n magazin, și-n mintea mea urlă ăla.

Încerc să schimb playlist-ul și creierul meu își bate joc de mine, refuzând să-și aducă aminte orice altă melodie. Sau, ca să fie mai sadic, înlocuiește vrăjela aia cu maneaua penală care răsuna ieri din boxa vecinilor, și-mi făcea patul să vibreze. What the fuck, brain?

Amintiri total inutile: cu ce mă ajută pe mine faptul că știu numele colegilor de la grădiniță și-i mai și recunosc pe stradă? Cu absolut nimic. Poate doar să par mai creepy decât par deja, dacă l-aș opri pe Focșa, de exemplu, i-aș zâmbi cu toți dinții și i-aș explica că n-are cum să nu mă țină minte, doar am împărțit aceleași jucării și i-am tras scaunul, și-a picat ca bolovanul. Doar așa mi-ar fi util.

Dar revenind la amintiri din criptă.
Fiecare clasă a trebuit să aibă un gras. Nu știu clasă în care să fi fost sau persoană pe care o cunosc care să nu fi avut în clasă un coleg gras. Nu rotunjor, nu dolofan, gras de-a dreptul. De care râdeai, sau la care te uitat cu milă sau care, mai grav, era și al naibii de răutăcios și venea doar de-a dracu` cu pachetul cu prăjituri la școală, și le mânca singur, în fața tuturor, c-o moacă satisfăcută, fără să-mpartă, în condițiile în care tu vedeai prăjituri doar la salariu.

Fiecare clasă avea un desenator. Ăla care dădea clasă oricui, care te bătea la fundul gol chit că desena o simplă casă, care avea trusă din aia șmecheră, cu creioane pe mărimi, carioci și acuarele, în fața cărora salivai de fiecare dată și pe care da, n-o primeai nici de ziua ta, nici de Crăciun, oricât de mult ai fi implorat. Și care desena de-ți stătea mintea, pe absolut orice. La un moment dat, banca îi era portofoliu, și-l priveai cu un ochi rău, că banca ta arăta banală și tristă pe lângă a lui.

Fiecare clasă avea un tocilar. Ăla care-și petrecea întreaga noapte învățând pe de rost lecția și da, încă o lecție înainte. Care știa absolut toate răspunsurile din carte, care avea lecțiile făcute chiar înainte de a le da proful, care dădea cartea prin mașina de tocat și-o mânca pe post de marmeladă. Care nu te-ar fi ajutat niciodată la lecții, care nu sufla, care pâra pe cei care copiau sau chiuleau, care avea ciudă pe ăilalți care aveu note la fel de bune, fără să tocească. Care, trezit din somn în miez de noapte, îți recita mediile tuturor din clasă. Și pe obiecte și media generală.

Fiecare clasă avea un bully. Ăla de care te temeaia c-o să-ți pună piedică, c-o să te-mpingă-n așa fel încât să cazi cu dinții de bancă sau cu ochiul în creion, care trăgea fetele de codițe și făcea gluma aia stupidă cu ”azi e joi”, care nu conta ce note avea în rest, dar la purtare avea mereu cel mult 8.

Colegul care excela la sport. Care nu făcea tumbe, făcea din rostogolit în rostogolit în crăcănat în triplu salt cu șurub. Care dădea rezistența fără să transpire, termina viteza înainte de a porni profa cronometrul, care sărea la groapa cu nisip direct peste groapă. Care în afară ar fi făcut facultatea pe bursă sportivă și-ar fi ajuns ăla pe care-l vezi la știri că-l înlocuiește pe Tyson.

Colega care avea prea mulți prieteni de la 12 ani și căreia toți profii îi prevedeau o carieră înfloritoare ca damă de companie sau ca mamă de 5 copii la 20 de ani. Colegul după care suspinau toate fetele din școală și pe care, dacă-l puneai să deschidă gura, dădeai și fugeai. Viitorul scriitor, viitorul geniu matematic, viitorul chimist și colegul bun la toate, viitor nici el nu știe nici acum ce.

Nu mi-a plăcut la școală. Da` pe bune că fiecare clasă, oricât de diferită ar fi părut să fie, avea tipare bine stabilite. Colegi care-ți plăceau și colegi pe care-ți veneai să-i dai cu dinții de calorifer, să nu carecumva să-i întâlnești mai târziu ca colegi la job. Pentru că și când crești, tot într-un grup plin de tipare nimerești. Puțin diferite că, nah, nu ne mai dă nimeni note și nici nu ne mai așează în bănci, dar tot tipare.
Într-un episod următor.

Published: April 26, 2014 | Comments: 2

Nu sunt antisocială. Mi-e lene de voi

N-am nimic cu persoanele care se trezesc la 7 dimineața în fiecare dimineață, au din prima un zâmbet tatuat pe față și sunt gata să răstoarne nu munții, ci casa, într-un efort teribil de a face fiecare colțișor să strălucească. Apoi să mai și fie active până târziu în noapte, cu același zâmbet de vioiciune și bună-dispoziție. Un soi de ”cu săpun mă spăl, și cu apă rece”.
N-am nimic, c-așa funcționează ele. Și nu le discriminez, și nici nu le fac din ăsta un defect de moarte, atât timp cât mă lasă să funcționez în ritmul meu.

Ritmul meu presupune să stau. Ritmul meu presupune 5 zile în care mă târăsc la serviciu și-n care să sper la week-end-ul eliberator. Week-end-ul meu care presupune să STAU. Cu rare zvâcniri de energie, care vin, le consum, și-apoi mai stau oleacă. E obositor să stai, și eu trebuie să mă odihnesc după ce-am stat, stând încă o tură.

Și toți sunt entuziasmați. Toți vor să te vadă, să te scoată la o bere, să te facă să socializezi, să vorbească și să-ți povestească câte-n lună și-n stele, să se plângă, să se laude, să te facă un bowling, sau un patinaj artistic, sau o excursie care presupune să te trezești cu noaptea-n cap, să se adune cu tine pe post de oaspete de onoare și să râdeți, să vă distrați și să vă bucurați. Tortură! Blestem și groază, dacă ești ca mine.

Eu vreau să stau. Să mă gândesc de două, poate chiar 3 ori dacă-mi trece prin cap să ies din casă, să mă asigur că asta vreau cu adevărat și de-abia dacă după cele 3 gândiri răspunsul e tot afirmativ, să mă autoconving să ies. De cele mai multe ori, după a doua gândire mă autoconving să mai stau puțin. Pentru că week-end-ul meu nu e șansa de a evada în societate, e șansa de a evada din societate.

Să mă trezesc nu la 12, ci la 4 după-amiaza, să mă târăsc efectiv din pat, să-mi permit o oră-ntreagă-n care să-mi beau cafeaua, să nu trebuiască să mă mișc decât pentru a-mi aprinde țigara, să joc jocuri autiste cu fructe vesele, să ascult muzică din care nu pricep nimic pentru că nu-s încă activată, să nu fiu nevoită nici să răspund la telefon, nici la mesaje, să mă mut în bucătărie pentru a doua cană de cafea care să mai țină încă o oră, și-apoi să știu că nu sunt nevoită să fac nimic. Nu-s nevoită să răspund politicos, să zâmbesc de complezență, să fac conversație pentru că trebuie, să-mi așez șuvițele rebele, să-mi caut haine potrivite pentru cine știe ce ocazie, să-mi fac manichiura sau să fac act de prezență.

Să nu trebuiască să ies decât după țigări și-o bere și să stau. Că asta-mi place mie să fac în perioada asta: să-mi lâncezesc week-end-ul. De neconceput pentru persoanele care de-abia așteaptă week-end-ul ca să facă chestii relaxante pentru ele, istovitoare pentru mine.

Și fiecare vineri e un stres total, pentru că vinerea-și aduce lumea aminte de tine și, ia uite, 2 zile libere, ce să fac eu? Ia s-o sun pe Camelia, s-o scot din casă la o șuetă. Stau cu inima strânsă-n fiecare vineri, concepând refuzuri grațioase și motive atent selectate, pentru că-s puțini ăia care cedează când le spui doar că n-ai chef. De obicei, se insistă și ți se aruncă și zicala aia cu pofta vine mâncând, într-o încercare malefică de a te scoate din ritm și din lâncezeală.

Nu vreau invitații. Sunt terorizată de iminentele invitații. Când am chef, de obicei lansez eu invitația și nu mă supăr la un refuz, că-nțeleg lipsa de chef. Nu lipsa de chef pentru o anumită persoană, lipsa de chef pentru toată lumea.

E atât de greu de priceput că alea 2 zile le vreau special pentru mine, într-o retardare totală, și că-mi doresc week-end-ul ăla care să vină și să treacă fără să tragă nimeni de mine și de persoana mea minunată, fără de care petrecerea nu-i petrecere? Nu un week-end anume, fiecare week-end, până când mă satur de stat.

Pe cât de mult aștept sfârșitul de săptămână, pe atât de mult ajung să-l urăsc, din cauză de insistență.
Eu nu strivesc corola de minuni a sâmbetei nimănui.
Nu-mi transformați sâmbăta-ntr-o altă zi de muncă. Nu-mi faceți săptămâna lucrătoare de 7 zile.

Pentru mine e muncă să tragi de mine-n week-end. E muncă să mă obligi să ies din casă. E muncă să fac act de prezență. E muncă, și-mi ajung 5 zile.
Lăsați-mi măcar 2 pe care să le simt stând, la fel de intens pe cât le simțiți voi făcând lucruri inimaginabile pentru mine.
Lăsați-mă să stau și nu mă judecați pentru asta. E stilul meu de a hiberna și mie-mi place, măcar din când în când, să hibernez în liniște.

Published: February 21, 2014 | Comments: 10