studenţie

Probleme pe care le ai când vrei să schimbi locul de muncă

Am stabilit deja că sunt corporatist. Eu, și majoritatea cunoscuților.
Că e o firmă mai mică, mai mare, dă ciocolată gratis, sau face constant team-building-uri care par foarte amuzante și instructive, că n-au primă, sau nu primesc bonuri de masă, că se stă cu biciul pe ei, ca pe plantație, sau e relaxare plătită, tot corporatiști îi cheamă.

Meseria generației. Și boala ei.

Inclusiv ăia, pe care ți-i dau părinții drept exemplu că s-au mutat la Cluj și au salariu de 6000 de euro pe lună, și tu de ce nu poți să te muți la Cluj, să ai și tu salariu așa de mare, tot corporatiști sunt. Majoritatea foștilor colegi de liceu/facultate, majoritatea amicilor întâmplători sau a cunoștințelor strict de Facebook, tot pentru o corporație lucrează. Sau au lucrat. Sau au cochetat cu ideea.
Restul – îs ori fericiții care fac ce le place, în condițiile impuse de ei, ori ăia care lucrează în construcții, ori șomerii. Sau ăia care trăiesc din alocația copiilor, da` pe ăia nu-i băgăm neapărat nici măcar la ”cunoștințe întâmplătoare”.

Dar sunt corporatist. Fac parte din sistem de ceva timp. Uneori am impresia că sistemul există doar pentru că-l țin eu pe umeri. Tot sistemul. Alteori îmi fac probleme de conștiință că sistemul sanitar, legislativ sau economia întreagă nu merg cum trebuie pentru că nu le țin eu stabil pe umeri. Că aș putea să fac mai mult. Să muncesc mai mult, să țip mai tare, să mă agit mai mult. Să fiu schimbarea pe care o vreau în lume. Primul pas. Câcaturi din astea motivaționale.
Îmi trece rapid, oricum.
Că-mi aduc aminte că mi s-a tocit fundul de atâta stat pe scaun. Mi s-a găurit retina de atâta comp. Mă doare spatele de la același scaun și același comp. Am nevoie de un maseur profesionist care să se ocupe 8 ore, cât stau la muncă, de junghiul din omoplat.

Și-mi aduc aminte că aveam planuri de cucerire a lumii. Că voiam să schimb totul din fraze bine plasate. Că voiam să fiu arheolog, și avocat, și jurnalist, și orice care să conteze mai mult decât pentru ștatul de plată la început de lună. Că voiam să fac totul din plăcere, și pasiune, în termenii mei, fără să mă gândesc la facturi, să fie nu o meserie/job/loc de muncă, să fie ceva care chiar să mă reprezinte. Pentru care să mă trezesc luni dimineața fără să-mi spun ”Fuck! Iar e luni!”

Așa că, periodic, ajung să-mi schimb locul de muncă.

Primul pas e simplu : îți dai demisia. Vorbești cu managerul, îți anunți preavizul, semnezi un teanc de acte și, în funcție de firmă, în 20 de zile (sau mai puțin, dacă ți se acceptă fără preaviz) ești liber să-ți urmezi visul noncorporatist.

A se nota că, de obicei, primul pas e, de fapt, ultimul.

Ok, îți dai demisia. Presupunem cazul fericit, în care n-ai de plătit chirie, rate, prea multe facturi, și nici nu mănânci într-atât de mult încât să nu te saturi cu câte o masă pe zi pe la prieteni, rude, cunoștințe.
Nici nu fumezi pentru că, dacă de-o masă te lipești ușor, de țigări nu-ți dă nimeni bani.
Care-i planul?

Simplu:
Ce știu să fac? Să scriu. Știu să scriu, să mă joc cu diverse programe la un nivel mediu, vreo 2 limbi străine, învăț repede, am carnet de conducere, știu să vorbesc, să te conving, să te contrazic, să te enervez, să-ți dau sfaturi (pe care nu le-aș putea aplica pe mine, dar știu să le dau), cultură generală, muzică, filme, să fumez, să citesc.
Ce pot realmente să fac? Deocamdată, în nici un caz să conduc. Am carnet de mai bine de 10 ani, n-am condus decât o singură dată.
Ce aș fi dispusă să fac? Să nu mă pui să conduc. Să nu mă relochezi cine știe pe unde. Să nu mă pui să lucrez în program inuman de mai devreme de ora 12. Să nu mă pui să lucrez mai mult de 8 ore pe zi. Hai, fă-le 6. Să nu mă trimiți pe teren. Să nu-mi spui ce să fac. Să nu-mi impui ora la care să ies în pauză. Să nu trebuiască să am răbdare, dacă nu am chef. Să nu mă bați la cap. Să mă plătești la timp. Bine. Să nu fie politețea elementul cheie. Nici ținuta office. Nici să mă pui să port fustă. Sau să-mpart pliante în poștă. Să nu-mi pui program fix. Să hotărăsc eu cum, unde, cât muncesc.
Știu! Mă apuc de hand made! Lucrez cât vreau, când vreau, chiar și noaptea dacă-mi tună, e frumos, e relaxant, și mai ies și bani din asta.
Și-mi iau talentele la puricat.
Știu să cos? Știu! Aș putea și împleti? Aș putea! Cu oleacă de exercițiu, m-apuc de făcut cercei, brățări și coliere. Din ațe, pietricele, piele și orice material original. După adunat materiale, făcut proiecte, planificat cum sparg piața cu produsele mele inedite, 3 noduri mai târziu îmi dau seama că n-am răbdare. Chiar n-am.
Știu să desenez? Ce desenat, că orice mai mult de-o linie dreaptă e chin. Și nici aia nu iese dreaptă decât cu rigla.
Știu! M-apuc de scris advertoriale! E simplu, e frumos, îmi place să scriu, ba chiar îmi place și partea aia de cercetare din spatele advertorialelor. Perfect!
Și examinez piața. Nici advertorialele nu mai sunt ce erau odată, dacă n-ai avut inspirația să-ți creezi o piață de clienți de acu` câțiva ani. Acum, începător, îți iei undeva la 20 de lei/text. Dacă ai noroc. Păi, și? 20 de aici, 20 de dincolo, se adună. Da` eu nu vreau să scriu texte de 20 de lei. Să fim serioși, pentru banii ăștia, nici calitatea nu mai e ce era cândva. Plus că-mi pierd cititorii de idei, care or să se plictisească să vadă 20 de bălării publicitare, scrise-n vârful tastaturii. Calitate, nu cantitate vreau.
Se scot posturi la primărie. Alea-s bine plătite, tre` să-nveți puțin și dup-aia, viață! Program 8-16? Da` cu ce-am greșit, în viața asta sau în viețile anterioare? Plus oameni cu care tre` să interacționezi drăguț, alții pe care tre` să-i suporți, chit că vrei să le faci masa guler. Nu.
S-au scos posturi la penitenciar. Mișto. Interacțiune, bani, program flexibil, mediu nou, te implici în reeducarea oamenilor, șmecherie curată. Dacă proba fizică n-ar fi eliminatorie, și rezistența obligatorie. Dacă n-aș avea tatuaje la vedere, la ținuta de vară. Dacă n-aș intra încă înainte de a-mi da seama de toate astea în paranoia, că dacă superi pe cineva de acolo, îți montezi ușă dublă și te uiți toată viața peste umăr, să nu te taie cel căruia nu i-a plăcut cum te-ai uitat la el într-o oareșcare dimineață. Nu.
M-apuc și fac un curs. De formator, mediator, consiliere, medic, avocat, orice. Și dup-aia-mi fac firmă specializată, și sparg piața! Aha. Te-ai uitat câte cabinete particulare există deja? De orice. Cum spargi o piață deja spartă?
Ce-ai terminat? Jurnalism? Te faci ziarist! Aha. În Galați. La cele 2-3 publicații pe care le-ai testat deja din liceu. Adică acum mai bine de 10 ani. Și ai decis că nu-ți place politica pumnului în gură. Deci nu.
Știu! Radio! Te costă nimic să-ți faci radio pe net. Vrăjeală. Mori de foame în 3 luni.
Te costă de la 5000 de euro în sus să-ți faci radio profi. Îi ai? Nu. Dacă i-ai avea, i-ai investi știind că, cel mai probabil, dai chix? Nu.
Bagi dosar la Fonduri Europene. Cu o idee inedită. La cât e de inedită, merge în Galați? Nu.
Te apuci de comerț. Mic, gen consignație. Să nu mă pui să conduc. Să nu mă relochezi cine știe pe unde. Să nu mă pui să lucrez în program inuman de mai devreme de ora 12. Să nu mă pui să lucrez mai mult de 8 ore pe zi. Hai, fă-le 6. Să nu mă trimiți pe teren. Nu.
Învață programare IT. E scurt, e ieftin, e bine plătit după, îți alegi programul. Aș putea să-nvăț. Aș putea. Nu mai vreau. Plus că nu mi-ar plăcea. Ar fi o chestie făcută strict pentru bani. Realul nu e de mine.

În momentul de față, aș putea face multe. Chiar aș putea. Vreau să le fac? Da. Și nu.
Sunt într-o zonă de confort? Sunt.

Când vrei să-ți schimbi locul de muncă, este esențial să te-ntrebi dacă, în momentul în care te vezi semnându-ți demisia (fără să știi clar că te duci la locul de muncă ideal – pe care dacă l-ai găsit, esti norocos, norocosule!), ești dispus să faci toate sacrificiile alea mici, pe care înainte nu trebuia să le faci: timpul tău, prea mult timp, bani care nu vin regulat, program, ce te face fericit, o să mai ai timp/chef/bani de-o bere.

Și, de obicei, n-o să mai ajungi la primul pas.
Eu știu. Eu am fost acolo. Am semnat. M-am întors. Mă mint că n-am pastă-n pix să semnez din nou.

Published: May 11, 2016 | Comments: 22

35 de motive pentru care ești încă tânăr

Știu. Pare că toți din jurul tău s-au vorbit să se nască după revoluție. Unii dintre ei atât de mult după, încât tu dădeai deja bac-ul când ei intrau într-a 5-a. Sau, mai grav, deja terminai facultatea. Vorbesc despre 2000 de parcă ar fi fost în mezozoic, fac schimb de cursuri și au abonament pe autobuz decontat, fără să fie pensionari. Eventual, bunicii lor au aceeași vârstă cu părinții tăi. Acu` o săptămână au votat pentru prima dată și Madonna sau Angelina Jolie li se par demodate. Odată cu ele, te simți și tu demodat, prăfuit și bătrân.

Doar că nu e chiar așa. Nu ești bătrân, ești încă tânăr, și-o să-ți spun de ce.

1. Raftul la care stai cel mai mult în magazin e ăla cu dulciuri. Ciocolată, jeleuri, napolitane, cântărești opțiunile, calculezi bugetul și, până la urmă, ajungi la casă cu toate. Că nu poți rezista tentației.

2. Când îți declari vârsta reală toți fac ochii mari. Te credeau cu măcar 5 ani mai mic. Dacă ești cu adevărat norocos, o să ți se ceară buletinul când cumperi alcool, sau când te duci într-un club.

3. Indiferent de job, cel mai bine te simți într-un bigmen, cu blugi și adidași.

4. Nu deții decât cel mult un costum ”elegant”, c-a fost odată, demult, o nuntă pe care n-ai putut-o evita.

5. În ciuda costumului, n-ai și pantofi care să meargă la el. C-ai fost în bocanci sau teniși.

6. Că faci sau nu cumpărături pe net, mereu o să dai click pe reclama aia cu reduceri la bascheți. Sau la geci de motor. Și de-acolo o să ajungi la tricourile cu imprimeuri neserioase și ceasuri cu Mickey Mouse. Care era desenul ăla animat cu veverițe? Să stăm vreo 2 ore pe desene, zic. Și să-l găsim și pe lupul ăla cu Nu zaietz, nu pagadi!

7. Părinții te consideră un pierde-vară, fără direcție și scop. Și speră foarte vocal c-o să dai la încă o facultate și-o să ajungi prim-ministru.

8. Încă îți repeți, în secret, că job-ul pe care-l ai de câțiva ani deja e doar temporar.

9. Bei bere măcar de 2 ori pe săptămână și nu poți să-nțelegi de cât de prost erai în copilărie, când nu-ți plăcea.

10. Luna nu e lună fără mahmureală. Un shot, boxe, discuții, amintiri, nu mai beau în viața mea și uite că nu-s așa de rangă, încă-mi știu parola de facebook. Și nu mi-am pierdut nici cheile.

11. Mă doare-n dreapta. O să mor. Mai bine caut de net ce am decât să mă duc la medic, că e posibil să-mi facă injecție și trebuie să-i vorbesc politicos, cu ”dumneavoastră”. Vai, o să mor! A, nu e decât fierea! Nu se moare din asta! Unde e berea?

12. Preferi să-ți iei o șaorma decât să gătești, pentru că ai frigiderul gol. Sau să nu mănânci deloc, decât să te duci la cumpărături.

13. Prima întrebare când se-ntoarce oricine din concediu e ”ce mi-ai adus bun?”

14. Îți plătești factura la lumină, da` încă nu știi exact ce e ăla kilowat și nici de ce sunt atâtea rânduri scrise pe ea. Tu te duci și plătești cât scrie acolo, jos, la sold total.

15. Nu știi exact cât sau ce e tva-ul, nu ceri și nu păstrezi chitanțe, habar n-ai cât e salariul tău brut și pe ăla net îl cheltui în așa fel încât să rămâi fără, cu măcar o săptămână înainte de următorul.

16. N-ai cont de economii și nu-ți faci descoperire de card, că ți-e frică de tine, c-o s-o termini într-o zi. Și nici n-o s-o mai pui înapoi în viața asta.

17. Nu te interesează prețul la gresie, faianță, parchet, decât dacă ai câștigat la loto. Și atunci primul lucru pe care-l faci e să dai de băut și, dup-aia, dacă mai rămâne ceva, te gândești la renovat.

18. Uiți să te dai preventiv cu cremă de față în fiecare seară. Oricum e doar preventiv.

19. Nu înțelegi de ce părinții le impun copiilor ora 8 de intrat în casă, sau doar 2 ore pe zi afară. Părinții ăștia pot fi atât de absurzi câteodată!

20. I-ai cumpăra o bere lu` ăla de 16 ani care te-a rugat, și ți-a dat și banii.

21. Colegii tăi, familiști și cu responsabilități, arată de-a dreptul matur. Ca părinții tăi, la 30 de ani. Tu nu pari de-o vârstă cu ei.

22. Te-ncântă ideea de o seară cu jocuri. Comp, boardgames, mim, orice, numai să te joci.

23. Eviți pe cât poți reuniunile de familie. Pentru că mătușa grasă o să te ciupească de obraz și-o să te pupe zgomotos, după care va trece la-ntrebări serioase, de genul când te căsătorești, sau când faci copii. Dacă nu ești căsătorit și ai deja un copil, te va anunța c-o să se roage pentru sufletul tău păcătos.

24. Încă ai dileme de genul ”dar era imposibil pentru Noe să salveze câte o pereche din fiecare animal” sau ”cum a supraviețuit Iona în balenă”. Pentru că ești conștient că e doar literatură, dar încă îți plac poveștile. De asta ai văzut Game of Thrones.

24. Dacă te-ai lovit, te gândești în primul rând ce mișto o s-arate cicatricea aia și ce poveste nouă și captivantă o să ai de zis.

25. Te simți puțin vinovat că nu dai locul bătrânilor în autobuz. Și, din moment în moment, te aștepți să fii apostrofat.

26. Pixuri, penare, jucării multe, la grămadă, le iei, le-ncerci, le studiezi. Dacă nu cumperi pân` la urmă ceva, tot ți le dorești pe toate și ți se par fascinante.

27. Nu-ți faci provizii de iarnă, dar profiți de ale altora.

28. Știi ce e procrastinarea. Și o exersezi din plin.

29. Te exasperează înghețata de ciocolată.

30. Încă mai mănânci, direct din copac, flori de salcâm, zarzăre verzi sau cireșe necoapte. Cleiul de copac încă îți face cu ochiul.

31. Te-ai gândit, măcar o dată, să-ți înlocuiești farfuriile cu unele de unică folosință.

32. Ai cumpărat ceva de care n-aveai neapărat nevoie, doar ca să faci suma necesară să-ți dea Stickeez. Și la McDonald`s te duci mai mult pentru jucărie.

33. Ți se pare amuzant să-ți mâzgâlești colegul cu pixul.

34. Și să-i lipești mouse-ul sau să-i ascunzi tastatura.

35. Te simți direct vizat când auzi vorbindu-se peiorativ de ”generația din ziua de azi” sau ”generația facebook”.

Dacă ai așteptat motivele astea da, ești tânăr. Încă.
Poate nu-s la fel de puternice ca cele pentru care ești bătrân, da` există.
Și, atât timp cât mai poți face un traseu de munte, încerca chestii noi de mâncare, face o formatare, sări la un concert, molfăi un jeleu, râde la o comedie stupidă – nu contează cifra din buletin. Contează că faci ce vrei, îți place și ești tânăr după standardele tale, nu ale unora care nici măcar nu te cunosc.

Published: November 23, 2014 | Comments: 23

Închisoarea copiilor

Când m-am dus eu la grădiniță, aveam vreo 5 spre 6 ani și știam să citesc și să scriu. Tovarășa mă punea să le citesc poveștile copiilor de pe planșe cu poze în timp ce ea făcea lucruri importante, gen manichiură sau vorbit cu tovarășa cealaltă, sau cu femeia de serviciu care avea prostul obicei de a bate copiii cu coada de la mătură. Pe mine nu m-a bătut niciodată. Cred și acum, cu tărie, că-i era frică de bunică-mea. Sau că se simțea puțin complexată, că eu știam să citesc cursiv și ea nu. Sau că nu dădea decât în copii care sigur nu spuneau acasă că sunt bătuți.
Eu aveam 1,50 la 6 ani, știam să scriu și să citesc și-am fost la grădiniță pentru că, pe vremea mea, era obligatoriu să te duci la grădiniță.

N-am învățat mare lucru. Adică da, am învățat că e bine să fii cel mai înalt, că poți să închizi ușa de la baie pe dinafară și să stingi lumina, în timp ce juma` de grupă e la baie. Să te amuzi de asta și să fii pus la colț.
Am învățat că copiii pot fi răi sau buni, nu contează, cel mai important e cum te privesc adulții.
Am învățat să dansez dansuri populare, în costum popular și-am uitat imediat ce-am terminat grădinița.
Că crăiasa zăpezii e întotdeauna fata cu părul cel mai lung și, dacă n-ai părul mai lung decât fata cu părul cel mai lung, atunci clar vei fi fulg. Unul dintre ăia mulți.
Că imnul se cântă la-nceputul orelor, doar dacă n-a murit Ceașescu. După ce-a murit Ceașescu, nu-l mai cânți, și lu` tovarășa nu-i mai spui tovarășa, că e comunist, îi spui doamna.
Că copiii sunt retardați, și-și încurcă gentuțele între ei.
Că în grup n-ai pixul tău, în fiecare zi ai alt pix, eventual unul ros și bălit de alt copil retardat înaintea ta. Că e mai frumos să te joci singur, acasă, decât să-mparți jucăriile cu alți copii.
Că nu-mi place să mă trezesc dimineața, mai ales ca să mă duc la grădiniță.
Că, dacă vrei să fii șoim, ar fi bine să nu plângi în prima zi de grădiniță și oricum nu contează, că șoimii pentru mine n-au durat decât câteva luni și degeaba ți-ai imaginat c-o să fii pionier, că visele ți-au fost spulberate când l-au omorât pe Ceaușescu.
Că ar fi recomandat să nu cânt decât dacă sunt într-o situație extremă, gen înconjurată de lupi, și e nevoie de zgomote puternice și bizare să alungi haita.
Că șoim înseamnă să ai pampoane din alea mari, care-ți trag dureros codițele-n spate și, dacă ai bunică maniacă, e posibil să te tai în gulerașe și manșete.
Că grădinița nu e decât un mod de a te trezi dimineață, a-ți petrece ziua printre copii care nu-ți plac în mod deosebit, a visa la momentul în care te întorci acasă, la jucăriile tale, a-ți fi teamă de femeia de serviciu și a avea ce povesti 20 de ani după.
Că serbările sunt groaznice, Moș Crăciun nu există și ăla care vine să-ți dea cadouri are o barbă foarte falsă, din vată de proastă calitate și-ți dă cadouri în funcție de ce bani au dat părinții.
Și că te poți simți prost când ăla de lângă tine are o pungă mare și tu un pachețel cât o radieră.
Că motivul principal pentru care te chinuie ai tăi să te duci la grădiniță e să socializezi dar, din cauză că e socializare cu forța, înveți să urăști oamenii. Grădinița e primul loc în care chiar ești antisocial, chit că nu știi încă termenul.
Că e un chin și-o pierdere de timp și mai bine te-ar fi lăsat să dormi până la 9, sau până la cât dormeai tu la 6 ani, să-ți fi pus cheia de gât și să te fi lăsat în plata ta, decât să te oblige obligatoriu prin lege să te duci acolo.
Că dacă știi să scrii și să citești, n-ai ce căuta la grădiniță, că nu mai are nici tovarășa, nici doamna ce să te-nvețe.

Atunci grădinița era obligatorie de pe la 5 ani, cred. Nici unul dintre colegii mei n-a învățat să scrie sau să citească la grădiniță. Au învățat acasă, sau au învățat din clasa I încolo. Grădinița a fost un loc în care te duceau din obligație, sau pentru că n-aveau cu cine să te lase 8 ore, cât munceau. Nu te făcea nici mai deștept, nici mai sociabil. Evident că depindea de la plod la plod. De asta pe mine au obosit să mă chinuie și, între grădiniță și școală, m-au lăsat să stau un an acasă. Să mai copilăresc. Cea mai deșteaptă alegere posibilă. Că dup-aia, 12 ani obligatorii și-ncă câțiva de facultate, mi-am tocit coatele în învățământul obligatoriu și m-am consolat cu anul ăla, fără griji și fără nevoi.

M-a oripilat ideea lu` unu` care vrea să facă grădinița obligatorie de la 3 ani.
La 3 ani gândești acadele, vrei să dormi și să rozi colțul de la masă, tre` să-nveți libertate și independență.
La 3 ani ți se pare că faptul că te-ai dus singur la budă și ai tras și apa e o realizare. Dar știi că e un moment intim, nu ții neapărat să-l împărtășești cu alți 20 de copii.
La 3 ani nu trebuie să faci bastonașe obligatorii, să desenezi obligatoriu, să asculți povești obligatoriu.
La 3 ani rozi pagina de ziar, te prinzi că te-ai murdărit, te ștergi de perete și cauți o revistă. Pentru că are poze, o răsfoiești. Dacă ai noroc de părinți mișto, îi pui să-ți citească din ea. Și la 4 ani știi literele. Nu obligatoriu, ci pentru că-ți place.
La 3 ani te frigi cu drotul și-nveți să nu-ți bagi capul în cuptor, să nu-ți bagi furculița în ochi și să dai drumul la desene animate. Titrate sau nu. În nici un caz nu-ți arde de program de engleză, oră de muzică și hai, copii, să facem acum sculpturi din plastilină. Că la 3 ani vrei să faci sculpturi când îți arde ție, nu când spune doamna.
La 3 ani tre` să știi să stai cu cheia de gât și să-ți iei singur o felie de pâine sau să ai o bunică care are grijă să-ți dea ciorbă cu pâine înmuiată și care să te facă să mănânci ca să vezi desenul de pe fundul farfuriei. Nu să mănânci la comun, la comandă, după program.
La 3 ani tre` să dormi la prânz că ți-e somn, sau să realizezi că dormitul la prânz nu e de tine, și să ai parte de prima rebeliune. Nu să te pună doamna să dormi lângă alți copii, care fac pârț și pipi în somn.
La 3 ani ai nevoie de programul tău, de acasă, cu jucăriile tale, cu lumea ta, cu copiii pe care ți-i alegi tu, sub masa pe care o preferi. Să ai impresia că șifonierul e o altă lume, să înveți cuvinte noi singur, să știi să spui dacă ți-e foame sau somn, să nu trebuiască să faci ceva doar pentru că cineva a decis că programul altor 20 e potrivit și pentru tine.

Trei ani nu e vârsta potrivită pentru a intra în sistem.

Și nu-nțeleg de ce statul ar avea dreptul să hotărască pentru copilul meu că trebuie să-i fur copilăria de la 3 ani. Dacă consider eu că trebuie să-nvețe, îl învăț acasă. Dacă consider eu că are nevoie de colectiv, îl duc la grădiniță. Dar nu obligatoriu. Și nu de la 3 ani. Îs 12 ani pe care îi va învăța obligatoriu după ce-nvață ce-nseamnă obligatoriu. Și poate și-o facultate. Și-o viață-ntreagă în care va învăța să stea drepți dacă e nevoie sau să nu plece capul, când e nevoie.

Îl robotizezi dacă-l obligi să-nvețe să fie o rotiță din sistem de la 3 ani. Lasă-l să doarmă, să sară peste scaune și să nu se ridice în picioare când dă bună ziua. Că dacă e să fie genial, o să fie genial și fără implicarea statului. Și dacă e să fie loază, poți să-l obligi să se ducă la școală din uter, tot loază rămâne.

Mulțumesc, pe această cale, tovarășului Nicolae Ceaușescu că n-a avut ideea genială de a mă băga în sistem la 3 ani. Pentru că așa am avut ocazia de a-mi da seama ce-mi place și ce nu. Și-i mulțumesc că, dacă trăiam încă în comunism, n-aș fi făcut 4 ani de grădiniță. Nu de alta, dar nu vreau să-mi imaginez cum aș fi fugit și de facultate, nu doar de master, cum fac acum.

A, da, și domnule Remus Pricope, îți doresc să te întorci în timp, să ai 3 ani, și să te oblige cineva să te duci la grădiniță. Să văd atunci cât de genială ți se va mai părea ideea.

Published: September 2, 2014 | Comments: 20

Vama Veche 2014

Dacă m-aș fi luat după tot ce s-a scris anul ăsta despre Vamă, n-aș mai fi ajuns acolo never ever. Pentru că, oricât de ciudat ar părea, n-am văzut-o până anul ăsta. Și, dacă aș fi luat de bun tot ce am citit, aș fi fugit ca de dracu`.

Că am impresia că e la modă acum să fii anti-Vamă. Cum a fost la modă să te dai rebel că mergi cu punkiștii sau metaliștii sau nudiștii da, în Vamă, acum e la modă să te prefaci scârbit de destrăbălarea de acolo, să strâmbi din nas cu un aer superior și, eventual, să afirmi, atotștiutor, că nu mai e, dom`le, ce era. Acum e așa, o stațiune de împuțiți, drogați și cerșetori. Însoțit sau nu de ”pe vremea mea”.

Pentru că da, există două variante:
1. Ai văzut Vama când aveai 16 ani, nu-ți păsa că ai sau nu bani, cheta oricum era specifică vârstei, nu aveai nevoie de cazare pentru că noaptea o beai și ziua o dormeai, nu ca aurolacii, pe bordură, ci în timp ce făceai plajă, pe prosopul lu` cutare și te simțeai rebel. Că stăteai cu bocancii în picioare, la bustul gol și-n apă intrai cu blugii, să impresionezi gagicuțe cărora de-abia le-au crescut sânii și maximul era să le pipăi prin tricou, în timp ce așteptați romantici răsăritul.

Nu concepeai ideea de cazare, nu-ți păsa de câte alge sunt în apă și, în afară de-un covrig, nu-ți trebuia decât bere. Că erai tânăr și nu adormeai la 12 din noapte. Atunci începea viața. Ți-era frig, te-nghesuiai în ăia de lângă tine, la un foc pe plajă. Ți-era foame, avea cineva o coajă de pâine și pentru tine. Ți-era somn, găseai un cort abandonat sau nu în care să te aciuezi. Și zilele de Vamă treceau liniștite.

Dup-aia urma școală, părinți, vizite la rude îndepărtate și mirosind a naftalină și normal că de-abia așteptai vara, s-alergi din nou în curul gol pe plajă, fără să-ți pese de nimic.

Acum ești adult responsabil. Ultimele veri le-ai petrecut în stațiuni serioase, în camere de 3 stele, eventual cu demipensiune, cu discuții de adulți, facturi și când ne facem nunta.
Nu mai ai 16 ani. Nu mai duci nopți la rând fără somn pentru că-ți pică capul pe masă și dimineața ai pungi până la buric și nu, nu mai concepi să te saturi c-un covrig, tu ai nevoie, dom`le, de masă sănătoasă, cu 2 feluri plus desert, cu chelneri cu mănuși albe și servire instantă.

Mai ții minte când nu trebuia decât să propună unu` și-n secunda doi erați în tren cu nașu` sau în mașina lu` Cutare spre Vamă? Când aveai pătrățele pe abdomen, făceai nudism la fel ca restul populației și singura problemă era că ți-a intrat apa-n cort?
Acum tre` să te consulți cu nevasta, să vezi ce faci cu ăla micu`, unde-l lași sau dacă-l cari cu tine, ai impresia că toată lumea se uită la cum îți atârnă șuncile, ai nevoie de un loc în care gagicile nu fac topless, pentru că singurele țâte pe care le-ai văzut în ultimul timp sunt lăptăriile nevesti-tii și s-ar putea să te trezești c-o scatoalcă dacă te vede că te uiți mai mult de 2 secunde în același loc.

Nu mai e energie, nu mai e libertate și, în loc de boem, vezi mizerie. Vezi fiecare chiștoc de pe stradă, fiecare pet, fiecare puștan care se distrează. Tai din banii de cazare ca să ai bani și de tren la-ntors, șaorma ți se pare scumpă pentru că de banii ăia luai un pui și aveai 3 feluri de mâncare o săptămână, plus că nu vrei să te trezești cu acuzații de pedofilie, și asta te sperie și te face să stai cuminte pe prosop, blestemând minutul în care ți-a venit ideea să revii în Vamă.

Nu-ți place Vama pentru că nu mai e Vama pe care ți-o aminteai pentru că da, te despart 15 ani și standarde de adult.

2. Ăia care n-au fost niciodată, da` li s-a povestit mult. Și multe. Și, de la fiecare, a luat câte un amănunt și și-a făcut o imagine. Pe care o scrie, revoltat și critic.

Ai dat 1 milion jumate pe cazare? A, și tu ai stat la cort, în camping, cu duș și budă comună. Bun. Deci în Vamă cazarea e exorbitantă, pentru niște condiții de rahat. Adică cum să-mparți dușul și buda pe 1 milion jumate? Escrocherie totală!

O șaorma de-un kil e 9 lei? Aha, și porția de juma` de kil de clătite, 15 lei? Scump, dom`le, scump! Normal că n-ai bani decât de un covrig, da` și pentru ăla clar tre` să stai la coadă, că e imposibil să nu fie coadă la mâncarea ieftină. Și, dacă a fost aglomerat, clar servirea a fost lentă. Dacă servirea e lentă, clar e și mizerie, că nu poți să menții curățenia dacă ești lent. Deci: Vamă – mâncare proastă, posibil stricată.

La Expirat sunt stânci? Clar nu poți intra în apă. Se stă în corturi pe plajă? Normal că ăia n-au unde arunca gunoiul și hai să ne imaginăm cum îl aruncă în apa plină de stânci, și ce mizerie, dom`le!

Sunt unii care fac nudism? Pedofilii dreacu`, da` nu se gândesc că-s și copii acolo? Și cum, copiii sunt în cucul gol pe plajă? Da` ar putea să le pună slip peste pampers, că facem plajă, nu pornografie cu copii.

Ai văzut unu` care dormea pe bordură? Normal, în Vamă nici poliția nu-și mai face treaba. Tre` să fie din ăia care beau pe bani din cerșit și dup-aia îți fură portofelul. Nu ți-a furat nimeni portofelul? Nu-i nimic, în textul meu, pentru emfatizare, o să pun că da. Nu e dramă altfel.

Și puțăi din ăștia, care scriu cu tastatura sub fusta mamei, se revoltă și-ți descriu o Vamă care nu exsită. Repet, dacă m-aș fi luat după ce am citit, n-aș fi ajuns niciodată în Vamă. Și prost aș fi făcut.

Realitatea?
Corturi pe plajă. Multe. Unele cred că aveau și aer condiționat, așa erau de mari. Coșuri de gunoi din loc în loc, mai dese ca-n multe zone din Galați. Din loc în loc, da, pet-uri și doze goale. Care s-au strâns a doua zi.
Nu vrei să stai în cort pe plajă? Locuri de campare în curți. Nu ești omul cortului? Cazare la fiecare casă.

Prețuri? În week-end între 60 și 170. Budă și duș în cameră, cerșafuri apretate și măcar 4 prosoape, gel de duș, șampon și săpun. Ba chiar și rogojine de plajă. Wi-fi și câcaturi pe care nu le folosești când ești la mare, da` care există, că nu ești în hrubă.

Mâncare? Dintr-o porție, se satură 2 persoane. Am mâncat de-am spart, fără să faliment. Și n-am mâncat șaorme, am devorat fructe de mare, și peștișori și chestii pe care acasă nu le găsesc. La prețuri ca acasă.

Apa? Cea mai mișto apă pe care o poate dori un om care nu știe să-noate decât 30 de secunde. Caldă, curată, semi-adâncă. Bazin.

Aurolaci? Nexam. Persoane care te trag de mânecă pentru un leu? Destule. Da` te trag frumos și nu-ți bagă mâna-n buzunar. Dai dacă vrei. Și, pentru leul ăla, fac orice. De la cântat, la lătrat, la cartonașe cu inscripții ciudate.

Chestii de cumpărat, la greu. Dacă vrei să te-apuci de bișniță, cumperi de-acolo și faci bani acasă. Sincer.

Boem? Da. Liber? Da. Murdar, degradant, scabros, împuțit, mirosind a alcool, violent, periculos, pornografic? În nici un caz.
Nu s-a luat nimeni de mine, n-am venit cu Ebola, nu mi-a băgat nimeni joint-ul pe gât, nu mi-a numărat nimeni vergeturile de pe fund, nu s-a isterizat nimeni c-am umblat în pantaloni scurți, n-am luat păduchi de la pensiuni, nu m-a măsurat nimeni libidinos din cap până-n picioare, nu m-a adus nimeni la faliment, nu m-am înecat, n-am înghițit alge, n-am făcut toxiinfecție alimentară, n-am văzut chelneri lenți și mese jegoase.

Poate că, într-un fel, am făcut bine c-am văzut Vama de-abia acum. După ce am auzit pro și contra și-am destulă minte încât să-mi creez o imagine pro, pentru c-așa am simțit-o. Și-așa a fost.

Și dacă, într-adevăr, e o chestie la modă să discreditezi Vama, să fii rebel scuipând pe ea, sau crește traficul dacă ești acest critic al stațiunilor pe care nu le-ai mai vizitat de când încă nu-ți crescuse ca lumea barba, atunci îmi pare rău.

Mie mi-a plăcut. Și-o să mă-ntorc de câte ori o să am ocazia, până n-o terminați cu idei de pensionari și frustrări adulte.

Published: August 14, 2014 | Comments: 9

Săptămâna mare

Aveam un text mișto, despre ce nașpa e să fii încă la școală, să te trezești de dimineață, să fii nevoit să-ți faci lecțiile, să depinzi de părinți; încă-l mai am.

Mi-ar plăcea să fiu acum la școală, în perioada de liceu și să știu toate câcaturile pe care le-am aflat pe parcurs despre școală în particular și viață-n general.
M-aș trezi dimineață, mi-aș face cafeaua, mi-aș aprinde o țigară și mi-aș alege următoarea victimă pe care s-o frec la icre.

Să fie profa de latină, care m-a disperat timp de 5 ani de zile? Să fie colega de clasă care purta pantaloni scurți de latex, de-un bleu-spirt, și care mi-a tocit nervii că cică e nașpa să nu te machiezi și să nu porți pantaloni scurți de latex, bleu-spirt? Să fie oare profa de universală, care mi-a spus din vârful buzelor că-s un limbric pe lângă Eminescu?

Aș fuma câteva țigări, alegându-mi cu grijă victima și-apoi m-aș duce fluierând la școală, știind că n-au ce să-mi facă. Știind că, chiar dacă mă iau la bani mărunți, de-un 8 tot scot, și 8 nu e numai notă de trecere, e chiar notă de admitere.

Aș ști că notele nu contează, dacă proful are râcă pe tine, pentru că la examen tot bun ești.
Că poți să te pui în gură cu proful și n-are ce să-ți facă, că dacă ești mai coios, ceri comisie de reevaluare, și profilor le e mai teamă decât ție de chestia asta.
Că poți să-ți susții punctul de vedere, că nu trebuie să plătești nici fondul școlii, nici al clasei, și nu există metodă legală sau ilegală prin care să te oblige.

Că poți să te apuci de fumat fără să-ți fie teamă că ajunge la urechile părinților pentru că, într-un final, părinții ăia tot vor afla, și-o să stai cu ei la masă, la o bere și-un pachet de țigări, și-o să te amuzi de cât de stupid ai fost căutând motive, și scuze, și de câtă lămâie ai mestecat și câtă târșă ai tras, degeaba.

Că chiulul e bine să-l faci cu măsură, și e și mai bine să ai scuzele pregătite dinainte, că nu se face gaură-n cer dacă ai lipsit la lucrarea aia de control, că simulările de evaluări doar atât sunt, simulări, și n-are de ce să-ți fie frică, pentru că mai ai timp să-nveți pân` la examenul real.

Că nu e musai să fii bun și pe real, și pe uman, că notele sunt doar un mod de-ați pune pumnul în gură, că e de ajuns să te axezi pe ceea ce-ți place, nu pe ceea ce-ți zic alții că trebuie să-ți placă.
Că nu e nevoie să tocești matematică de nota 10 dacă tu scăpi de ea, ca mine, într-a XI-a, că e de ajuns să iei un 5 nenorocit și oricum nu te ajută cu nimic să știi teorema lu` Pitagora, că pân` la urmă pâine tot la preț fix îți iei și nu cred că s-a născut încă vânzătoarea care să te pună să rezolvi o ecuație de gradul 3 când tu îi ceri un pachet de gumă.

Că nu moare nimeni dacă iei 8, în loc de 9 sau 5 în loc de 10, că majoritatea chestiilor o să le uiți fix după ce ai dat admiterea la facultate, că nici măcar facultatea aia nu te diferențiază în mod ireversibil de unul care n-a făcut-o.

Că nu e musai să dai la master, că te poți decide și la 30 de ani ce job vrei să-ți alegi, că ”meseria brățară de aur” e o lozincă comunistă. Că dacă te faci profesor, mori de foame, că dacă vrei să te faci avocat o să te spetești muncind pentru alții, că dacă habar n-ai ce să faci cu viața ta la 18 ani nu-i capăt de țară, mai ai încă timp să te hotărăști.
Și că poți să faci și finlandeză; dacă nu-i de tine tot altceva o să te faci până la urmă, eventual cofetar-patiser, că-i mai estetic și mai frumos mirositor.

Că prietenii care-n liceu ți se par veșnici or să se cearnă, la fel ca majoritatea următorilor, pe care o să-i cunoști în timp.
Că mai degrabă te bucuri de vacanță decât să tocești pentru o notă mare, nu de alta da` peste câțiva ani o să ți-o dorești.
Că părinții or să aibă mereu impresia că ești un geniu, da` nu ești decât un comun, printre alte sute de comuni, care-și tocesc coatele pe bănci, alături de tine.
Că până nu te dai tu cu capul de sus, nu se dă nimeni pentru tine. Că până nu tremuri de foame, n-o să fii în stare să-ți iei un job plătit.
Că școala nu te învață nimic, dacă nu vrei tu să te-nvețe.
Că poți să fii briliant în catalog, și-un ratat notoriu, care-și pierde timpul între casă și job, fără să fi-ncercat vreodată o mahmureală cinstită.

Că dacă nu te trezești cu poze pe care nu știi când le-ai făcut, cu replici pe care nu ții minte să le fi spus, cu sentimentul că ești în stare să te dai cu capul de toți pereții ca să-ți treacă durerea aia pe care-o simți în tine și pe care nimeni nu poate să ți-o alunge, că dacă totul merge total banal și tu semeni din ce în ce mai mult cu părinții tăi banali, atunci degeaba ai avut 17 ani și ți-a fost frică de toate de mai sus.

Oricum. E nașpa să fii acum la școală și să nu știi toate chestiile astea. Și, chiar dacă le-ai ști, tot nu le-ai aplica. Și tot te-ai uita invidios spre mine, care le știu și nu mai am cum să le aplic, și eu aceeași invidie aș avea-o, exact din același motiv.

Săptămâna mare mă deprimă pentru că am impresia că durează mai mult decât o săptămână normală de muncă și mă enervează faptul că, în neștiința și ignoranța voastră, voi aveți două săptămâni de vacanță și eu o amărâtă de zi liberă.

Published: April 15, 2014 | Comments: 21