Uncategorized

Revin curând

Published: July 28, 2016 | Comments: 0

Bine cu de-a sila

Ce-mi plac mie oamenii care insistă să-ți facă bine. Care-ți bagă pe gât binele lor și dup-aia se bat reciproc pe umăr, c-au mai salvat pe cineva. Care insistă să-ți dea zahăr, că e bun, fără să le pese că ești diabetic.
Nu știu cum se face că majoritatea dintre ei sunt creștini care tre` să țipe-n gura mare cât de creștini sunt ei, și cât de mult îl iubesc, și-l ajută, și-l preaslăvesc pe dumnezeu.

”Dar Camelia, tu ai ceva cu creștinii!” o să fiți tentați să spuneți.
N-am.
N-am nimic cu ăia care-și văd de treaba lor, la ei acasă sau în biserica lor, care nu-ți bat la ușă să te mântuiască sau care n-ar fi în stare să te ia la bătaie pentru că nu le împărtășești convingerile. Chiar n-am.
Ați auzit c-am ars vreo biserică, c-am bătut vreun creștin, că m-am dus din ușă-n ușă, să-ncerc să conving vreun creștin să se lepede de dumnezeul lui sau că mi-am schimbat numele în Varg Vikernes? Mă-ndoiesc.

Dar când un spital face parteneriat cu creștinii și le dă voie să stea pe holurile maternității, să-ncerce să convingă persoane să nu facă avort, deja mi se pare strigător la cer (pun intended).

ortodoxia-avortului

1. Indirect, să lași voluntari anti avort pe holul maternității, e încălcarea secretului medical. Nu dai lista persoanelor care vor să avorteze, dar dai voie să fie expuse public.
2. Înțeleg că un copil poate fi o minune, și-o binecuvântare. Dacă ți-l dorești.Dacă ai cu ce să-l crești. Dacă n-ai 16 ani și vrei să urmezi o facultate, nu să schimbi scutece. Dacă n-ai deja, și să mai faci încă unul n-ar însemna decât să-l chinui, pentru că de-abia te descurci cu cel/cei de-acasă. Dacă n-o să-l naști, doar ca să-l abandonezi, arunci la gunoi, maltratezi, pentru că ai impresia că ți-a distrus viața.
Oricum ar fi, e o decizie strict personală. Nu e locul nici unui creștin să vină, să se bage în sufletul tău și să-ți spună cum să-ți trăiești viața. Creștinul să-și vadă de viața lui. Pe care, probabil, n-o are, dacă stă pe holurile spitalului, încercând să te convingă cum s-o trăiești pe-a ta.
3. Voluntarii ăștia încearcă să te convingă să nu faci avort. Dacă te dau părinții afară, te ajută cu cazare, pamperși și lapte praf, cumpărați în special din donații. Și te laudă ce bună creștină ai fost, c-ai ascultat voia domnului și n-ai ucis micuța viață, cât timp era doar o celulă.
Da` dacă după ce te conving, îl naști și dup-aia te decizi să-l abandonezi sau să-l omori, e păcatul tău, sau al lor?
Dacă-l urăști toată viața, că din cauza lui n-ai tu viața pe care ți-o imaginai fără el, îl țin ei în brațe, îi oferă dragostea de care are nevoie și-l învelesc seara la culcare, după ce i-au citit o poveste?
Dacă n-ai cu ce să-l hrănești, că salariul e mic sau inexistent, îl hrănesc ei?
Dacă n-ai cu ce să-i iei ciocolata aia pe care și-o dorește, decât o dată pe an, i-o cumpără ei în locul tău?
Dacă iese cu handicap sever, îl iau ei în custodie?
Nu. Îți oferă pamperși și lapte praf, pentru că doar de atât ai nevoie ca să crești un copil.
4. Decât să stea pe holurile maternității, în încercarea de a împiedica avorturi, dacă tot vor să facă voluntariat, n-ar fi mai folositori în orfelinate, unde ălora care au scăpat de avort le lipsesc mâncarea, hainele, o vorbă bună și-oleacă de afecțiune? În loc să se ocupe cu popularea orfelinatelor, să se ocupe de cei care sunt deja acolo, care s-au născut și dup-aia li s-a dat cu șutul? Să salveze o viață deja existentă, nu o celulă.
5. Sau, mai bine, ia unul acasă. În 2010 erau aproximativ 70000 de copii orfani, fără să-i punem la socoteală pe ăia de pe străzi. N-ar fi mai creștin să-i ajuți pe ăia, decât să te bagi cu de-a sila în viața altora?
6. Te conving să nu faci avort și dup-aia, cât te ajută, te ajută din donații. Păi, stai așa. Tu ai convins-o să facă un copil. De ce ceri ajutorul altora să-l crească? Ai convins-o, e problema ta. Nu a statului, nu a donatorilor, strict a ta. Că nu s-a dus nici statul, nici oricare plauzibil de-a dona s-o tragă de mânecă. Și, dacă n-o loveai tu cu biblia în cap, n-avea nevoie de mila publicului.
7. Nici unul dintre creștinii ăștia n-o să înțeleagă că nu e de ajuns să supraviețuiești. Calitatea vieții chiar e importantă. Și ăia care au crescut cu un măr împărțit între 6 frați nu-s copii fericiți, îs copii chinuiți. Și, la fel, nici unul n-o să priceapă că misiunea lor sfântă pe pământ nu e să ia decizii în numele altora. Nu-i oprește nimeni să aibă 16 copii. Dar, la fel cum eu nu mă duc să le ridic copiii, pentru că mi se par cam mulți într-o casă cu 2 camere, nici ei să nu se bage-n viața mea. Care da, e privată și personală.
8. Poate că nu ar fi atâtea avorturi dacă s-ar pune accent pe educație. Dacă s-ar face campanii de informare despre cum să eviți o sarcină nedorită. Dar stai! Asta e împotriva voinței domnului! Ghici ce! Nu știi care e voința domnului, că n-ai stat cu el la o cafea. Poate că dorința lui e să te deștepți și să profiți de evoluție, implicit de metode de contracepție. Te-ai gândit la asta?
9. Știu, articolul e din 2014. Organizația despre care e vorba încă e activă, face marșuri, proteste și aruncă cu pedepse divine.
10. Toți ăștia ar trebui să priceapă că unii oameni chiar n-au nevoie de ajutorul pe care cu atâta mărinimie îl oferă. Și, la fel cum ei au ales calea domnului, restul ar trebui să aibă posibilitatea de a alege pe ce cale merg. Nu toată lumea vrea să fie mântuită. Că dacă voia asta, se ducea la biserică, nu la spital. Și că religia ar trebui să educe sufletul, da` să lase și creierul să se dezvolte, fără să-l îndoctrineze, că nu mai suntem în Evul Mediu.

Zilele trecute mi s-a spus că nu poți să te-nțelegi cu un om îndoctrinat, oricât de multe argumente valide i-ai aduce. Posibil. Dar măcar poți încerca să eviți alte îndoctrinări. Poate.

Published: May 28, 2016 | Comments: 13

Lumânări, dar doar oficiale

Am tăcut zilele astea.
Am tăcut pentru că nu era locul meu în încendiul ăla, pentru că toți s-au îngrămădit care mai de care cu păreri, păreri de rău și acuzații, pentru că, la un moment dat, a fost deja prea mult.
Am tăcut și la partea politică pentru că, în afară unei antipatii majore pentru Ponta, eu nu știu politică.
Știu, în schimb, religie.
Mai multă decât toți care țipă ”sataniștii”, decât toți pupătorii de moaște la un loc, decât toți ignoranții care se bucură de moartea cuiva, cu dumnezeu în cârdășie.

Și la vederea Înaltpreasfințitului, îmbrăcat în alb, mi s-a făcut negru-n fața ochilor.

Poate că are dreptate. Nu învățăm noi biserica ce ar trebui să facă.
Biserica își are căile ei neștiute, cartea ei din care citesc prostimii la fiecare slujbă în biserică, citatele motivaționale pe care ți le aruncă-n față când vin să te sfințească pe bani, paginile alea din care citesc atunci când te naști, te căsătorești sau mori, tot pe bani, obiceiul conform căruia nu vin neinvitați decât dacă-i invită calendarul, portofelul și pofta de colaci.
Biserica își are căile ei prin care, dacă ți s-a întâmplat ceva bun, e prin mila domnului, să ne rugăm și să plătim acatiste. Dacă ți s-a întâmplat ceva rău, chiar cel mai rău, e pedeapsa domnului, să ne rugăm și să aprindem lumânări, dar doar din acelea aprobate de patriarhie.
Căile ei prin care nu putem contesta voia domnului, și voia domnului ți-o poate spune doar popa, reprezentatul domnului pe pământ, dar doar dacă plătești înainte. Că dumnezeu n-are nevoie de bani, dar reprezentanții lui pe pământ au.

Înaltpreasfințitul. A fost numit în diverse feluri. A fost luat la pulă, i-au fost făcute numeroase urări, care mai de care mai macabre, altul în locul lui și-ar fi luat traista și s-ar fi retras în pustie.
N-o să-i găsesc încă un nume. Să-i spunem, în continuare, Înaltpreasfințitul, pentru că nu învățăm noi biserica ce ar trebui să facă.

Pentru că, în fața reacției lui, am rămas interzisă.
Tupeu și nesimțire. Bigotism și nesimțire. Fățărnicie și nesimțire. Nesimțire.
Dacă ar fi după voia lui, atunci lumea ar trebui să muncească ziua și seara să-i aducă obolul, în timp ce se roagă-n biserici mult prea multe și mult prea fără de sens. Veniți în biserici, nu în cluburi. Renunțați la dezmăț, renunțați la plăcere, renunțați la viață și sacrificați-vă totul pentru viața voastră îndestulată de dincolo, și a lui de aici, de pe pământ.

Poate că are dreptate. Nu învățăm noi biserica ce ar trebui să facă.
Poate ar trebui, totuși, să-nvețe de la ăia care au donat zilele astea orice. De la bani, la sandvișuri făcute în casă. Poate ar trebui să-nvețe de la catolici, care nu se vor religie oficială în stat, dar care au făcut, totuși, primul pas public. Nu ca să condamne muzica, și cluburile, și nici ca să țipe prin portavoce ”hai la moaște”, ci ca simplu gest de părere de rău pentru victime. Nu ca să amenințe, ci ca să ierte, dacă ar fi fost ceva de iertat. Poate ar trebui să învețe de la ăia care au plecat cu litrul de sânge în minus, de la ăia care n-au căutat lumina reflectoarelor ca să ajute câtuși de puțin, de la cei care au venit cu fapte, nu cu vorbe.
Sau dacă crede că biserica nu se poate lipsi de nici măcar un leu din visterie, dacă nu poate ieși în public fără să tune și să fulgere, măcar să-nvețe de la restul. Cei care au tăcut, atunci când n-au avut nimic bun de spus.

Ați ieșit în stradă să schimbați clasa politică? Foarte bine. Respectele mele. Numai nu uitați că, neoficial dar foarte real, BOR face parte din clasa politică. Înaltpreasfințitul e față politică. Atfel cum și-ar permite să beneficieze de atâta imunitate?

Vreți schimbare? Începeți cu cei declarați politic. Continuați cu cei care, sub adăpostul patrafirului, fură mai mulți bani economiei decât toate persoanele bănuite de fraudă fiscală, la un loc.
Secularizați averile bisericii. Mai bine, treceți-le fără despăgubire în patrimoniul statului. Puneți-i să plătească impozit, ca orice om de rând. Tăiați-le aripile, luați-le puterea și poate atunci vor înțelege că și biserica trebuie să-nvețe de la cineva.
Și poate că atunci Înaltpreasfințitul, despuiat de scutul protector al legii, va afla că poți să arzi oricând, oricât de plăcut i-ai fi domnului, atât timp cât ești făcut din carne și oase.
Poate.

Published: November 4, 2015 | Comments: 11

Redecorare de primăvară

Poate o să pară puțin ciudat, dar sunt genul de persoană care e în stare să se plimbe cu orele în căutare de mobilă. Că am neapărat nevoie sau doar îmi imaginez cum ar fi să redecorez și-s la vânătoare de idei, îmi place mobila. S-o văd, s-o cumpăr și da, s-o montez. Nu în stil pro, piese imense și complicate, dar mă descurc să montez, la nevoie, un șifonier și câteva dulapuri.
În altă epocă, m-aș fi făcut tâmplar și montator profesionist de mobilă.

Dacă până acum câțiva ani vânătoarea de mobilă se limita la partea fizică exclusiv, recent am trecut la un nou nivel: caut on-line, cercetez, compar și de-abia dup-aia trec la partea cu ajuns în magazin, văzut, acceptat, cumpărat, transportat acasă și de-abia dup-aia montat.

Și aici vine partea dificilă, pentru că reușesc destul de rar să găsesc exact ce vreau.
Că nu e pe culoarea pe care mi-o doresc eu, că nu se potrivește ca dimensiuni sau că, pur și simplu, nu avem acel clic.
Caut de jumătate de secol prin magazine un anumit tip de șifonier. Nu știu exact cum ar trebui să arate, dar nimic din ce am văzut prin magazinele fizice nu m-a convins. Banal, prea folosit sau doar nu pe filmul meu.

Așa c-am decis că ultima variantă pentru mine e mobila la comanda. Puțin de-aici, puțin de colo, o culoare împrumutată de la alt model. Cu 2 uși? Dar de ce nu cu 3? Cu oglindă? Cu! Rafturi? Multe, cât mai multe. Loc pentru umerașe? Nu foarte mult. Nu folosesc atât de multe umerașe pe cât loc oferă majoritatea șifonierelor. Îs mai mult tipul de persoană cu rafturi.

Ultima chestie la care trebuie să mă hotărăsc e culoarea. Da, știu, am zis că e importantă, dar nu mă pot decide între un negru total și-un albastru spre gri. Bineînțeles, a doua variantă ar presupune să mai fac o tranșă de mobila la comanda, pentru c-ar fi în antiteză totală cu restul camerei.

Când cumpăr? Nu știu. Dar mă relaxează să-mi fac planuri.

Published: February 6, 2015 | Comments: 0

Soma-soma, airsoft!

Primul joc preferat, pe care l-aș fi jucat non-stop, dacă n-ar fi trebuit să mai intru și-n casă, la insistențe grave pentru că era musai să mănânc și să dorm, a fost ascunselea. În grupuri cât mai mari, cu perimetru bine stabilit, cu n-avem voie decât pân` la etajul 1, până-n complex și-n jurul blocului, ascunselea a fost jocul meu de suflet. Câte palpitații, câte planuri bine puse la punct, câte nopți în care adormeam căutând un loc mai bun de ascuns, imposibil de dibuit, așa încât să fiu ăla care scapă turma.

Găselnița următoare a fost hoții și vardiștii. Un soi de ascunselea, cu tactică mai bine pusă la punct, care implica și-oleacă de fugă. Că nu era de ajuns să te găsească, trebuia să te și prindă. Urmată îndeaproape de soma-soma. Dacă vardiștii n-aveau, neapărat, arme, la soma-soma era obligatoriu să ai. Că veneai cu țeava de cornete, că-ți făcea bunicu` din lemn sau ți-l modelai singur, din polistiren răzuit de peretele blocului, spre exasperarea vecinilor, trebuia să ai pistol. Altfel nu jucai soma-soma. Și, crede-mă, voiai să joci. Voiai să somezi și să eviți să fii, la rândul tău, somat. Și tot cartierul era plin de plozi care alergau dezlegați, agitând nervoși imitații jalnice de arme în aer și urlând cât îi țineau plămânii ”soma-soma”. Era un balamuc total.

Și-apoi a venit școala. Sau maturizarea. Nimeni n-a mai vrut să joace nici ascunselea, nici hoții și vardiștii, nici somatelea. C-au crescut și li s-a părut ciudat să se mai alerge prin cartier, cu pistoale de jucărie. Și totuși. Să-l văd eu pe ăla care zice că n-a stat niciodată, la biroul lui pompos, în ținută de muncă, eventual costum la dungă, la ședințe plicticoase, aceleași fețe în fiecare zi, aceeași cafea de la serviciu și aceeași colegi pe care ai prefera să-i vezi oriunde în altă parte, și nu și-a făcut un scenariu. În care munca se oprește, regulile nu mai există și lasă deoparte și dosare, și rapoarte, și termene limită, și-ncep să joace ceva. În care capsatorul, și tastatura, și suportul de creioane nu se transformă, miraculos, în imitații de arme, și-ntreaga clădire devine teren de somatelea.

Evident că asta n-o să se-ntâmple. Nici biroul nu va fi transformat in teren de luptă, nici n-o să mai alergăm vreodată prin cartier într-un joc organizat. Că suntem adulți responsabili și societatea nu vede cu ochi buni adulții care se joacă, ostentativ, în văzul tuturor. Și-n plus, aceeași societate nu-nțelege cum să te joci cu replici de arme în public. Că e mai bine să te plictisești regulamentar și adult, decât să te amuzi cu gândul la copilărie.

Alternativa adultă, responsabilă și fără sprâncene ridicate interogativ din partea societății, e jocul de airsoft. Un soi de somatelea mai evoluat, pe echipe, sau după bunul plac al jucătorilor, în diverse locații special amenajate, sau prin foste fabrici și uzine, cu echipament specific și da, arme aproape reale. Adică replici. Pistoale airsoft.

Pe mine, una, nu m-ar deranja să alerg printre ruine, agitând un Cybergun prin aer și trăgând în adversari. Bineînțeles că, în mintea mea, am și echipamentul necesar pentru airsoft și-s această G.I.Jane, cu vestă tactică și bocanci, cu buzunarele pline de-ncărcătoare mid-cap și cu capul plin de planuri de capturare a celorlalți. Ceilalți fiind, mereu, băieții răi.

Și-ar fi foarte simplu să apelez la un magazin airsoft, să-mi comand echipamentul, să aleg între pistoale airsoft, să stau mai mult decât ar trebui pe secțiunea de articole vestimentare, pentru că nu mă pot decide în care geacă mi-ar sta mai bine sau ce bocanci se mulează pe mine și-apoi să plec ”la război”. Total în siguranță, pentru că, teoretic, bilele de airsoft folosite nu lasă urme și protecția minimă obligatorie o reprezintă ochelarii de protecție speciali pentru airsoft. Adică nu-ți scoate nimeni ochii și pleci fără vânătăi. Ar fi cu atât mai simplu, cu cât Airsoft6 comercializează acest echipament direct din Constanța. La un pas distanță de mine.

Singura mea problemă e că nu știu exact câte persoane s-ar băga la o partidă de airsoft cu mine. Și nici nu știu să existe un club airsoft România, Galați. Dar, dacă există, pe când o somatelea reală? Sau airsoft, ca să ne prefacem că n-am dat, din nou, în mintea copiilor? Ne jucăm responsabil, parol!

Published: December 6, 2014 | Comments: 4