victorian book of the dead

Frici nepalpabile

Nu m-au speriat niciodată chestiile palpabile. Adică nu, nu m-a dat pe spate monstrul din Predator; nici rechinul din Jaws, şi-n nici un caz peştii mari şi răi din Piranha. Tot ce însemna monstru monstruos şi deosebit de hâd m-a lăsat rece. Nici zombii ăia de mâncau tot ce prindeau, nici măcar criminalii ăia mari, de-şi jupuiau artistic victimele nu m-au impresionat foarte tare.

În schimb tot ce ţinea de supranatural m-a făcut să-mi ţin respiraţia; inima-mi zvâcnea-n urechi, dacă ascultai cu atenţie nu cred că se auzea nici “pâs”, pentru că trebuia să văd ce iese de sub pat, ce-i cu ceaţa aia constantă, cum se moare pentru că te-a sărit moartea o dată.

Ştiu, unii ar ridica din umeri şi-ar spune atotştiutori că nu există. Că nu există nici o putere care să facă o cană să se mişte singură, că spiritele nu se plimbă printre noi ca pe bulevard, că întunericul nu e decât ce vine după zi, în nici un caz nu poate ascunde şi altceva. Mai puţin atotştiutoare, zic “da’ dacă?” Dacă din când în când există puncte de intersecţie? Dacă anumite chestii pot fi simţite? Dacă din când în când imposibilul devine posibil?

Da, am încetat să mă mai uit sub pat după cine ştie ce spectru care m-ar fi aşteptat ghemuit să adorm şi apoi m-ar fi muşcat de picioare; da’ asta nu înseamnă că aş merge la miez de noapte prin cimitir.

Şi mai e o chestie: de lucrurile palpabile poţi să te fereşti; sau poţi măcar să încerci. Da’ să-mi spună şi mie cineva cum te fereşti de o fantomă, de exemplu, care şi-a pus în cap să se joace cu tine? De fugit, n-ai cum, pentru că fuge clar mai repede; de ascuns, nici atâta. Să te baţi cu ea? Te baţi cu aerul. Să-i cedezi teritoriul? Da’ dacă s-a ataşat atât de tare de tine încât nu mai vrea să stea decât în preajma ta, atunci ce te faci?

Sună ciudat, ştiu. Revenind la teamă, însă. Nu mi se ridică părul la monştri umani, animali sau hibrizi. Am câştigat, între timp, imunitate şi la poveştile cu tabloul care se mişcă şi pică fără vreun motiv evident; sau m-am obişnuit cu gândul că da, poate chiar există felurite fantomiţe care vin şi pleacă. Dar, în materie de filme, dă-mi să văd The Happening; sau The others; sau The Darkness. Şi-apoi e posibil să mă gândesc de două ori înainte de a stinge lumina…

Published: November 15, 2010 | Comments: 4

Memento mori


Mie, una, nu-mi place să mi se facă poze. Adică, da, nu zic nu, dacă în persoana cu pricina am maximă încredere; cu alte cuvinte, o singură persoană a avut voie până acum să mă tragă-n poză, şi eu să fiu aşa, cu inima-mpăcată. Pe de altă parte, îmi place să fac poze în măsura în care nu pozez punga-n vânt sau cablul ăla care stătea în nu’ş ce formă bestială, exact deasupra soarelui răsărind zâmbitor la est de Eden. Dar nici din asta n-aş face un hobby. Am cheful, am aparatul, am motivul, fac poze; dacă nu, nu sufăr cumplit şi iremediabil, nu mă dau cu capul de pereţi şi cu fundul de pământ pentru că am ratat POZA.

În schimb, ce-mi place teribil e să mă uit la poze. De preferat din alea de le ţii în mână, cu vârfurile puţin îndoite, nu neapărat în albume, care mai au şi câte o dedicaţie pe spate, o dată, un indiciu despre cine e persoana cu pricina. Şi pozele astea moderne de acu’ îmi plac, da’ dacă m-ai pune să aleg, aş zice că alea pe carton rulează. Şi am, din fericire, poze mai vechi decât vechimea însăşi; poze de pe vremea bunicii, poze care-mi aduc aminte că, înainte de a fi eu, au mai fost şi alţii, mă rog, chestii de genul care te pot trimite direct în nostalgie.

Am găsit eu aşa vreo două poze cărora nu le-am dat foarte mare atenţie, dar care mi-au ridicat puţin sprânceana. Vreo două cu înmormântarea lu’ cutare. Adică, să ne înţelegem, cutare în sicriu, cu lume şi popă-n jurul gropii de-abia săpate, şi jale şi tristeţe. Bun, mi-am zis. Chestia asta chiar n-o pricep. De ce ai vrea să tragi mortu’n poză? Păi, nu ţi-e de ajuns că-l ştii cum a fost viu? De ce ai vrea să-l ai ca amintire, pe lângă pozele alea în care zâmbea plesnind de sănătate, şi cu ochii în X, cu mâinile pe piept şi cu decor de patru scânduri bonus?

M-am scărpinat româneşte-n cap, mi-am dat turbanul mai pe spate, şi-am săpat mai adânc. Nu, nu doar în arhiva mea sunt poze cu morţi. Da ‘ unde-i logica? Adică, din punctul meu de vedere, o poză o faci ca să păstrezi o chestie faină; un zâmbet, o privire, o atitudine. Ce e atât de fain la omul ăla care nu mai e decât o bucată din persoana pe care ai cunoscut-o şi-ai iubit-o? Acu’ e dead, over, kaput, конец. Da, am mai zis, am învăţat târziu să nu-mi mai fie frică de morţi pentru că, dacă nu ţi-ar fi făcut nimic rău atât timp cât a trăit, sigur nu se va întoarce după moarte pentru a te sugruma. Dar, de ce să-l pozezi? E ţeapăn şi e trist; sincer, mi se pare de-a dreptul indecent să-l pozezi când e lipsit de apărare. Când nu poate spune “nu, nu mă poza, nu-mi place cum îmi stă părul”. Pe bune, n-ai fi făcut asta cât timp trăia; acu’ de ce-i invadezi intimitatea?

Bun, şi pentru că până şi morbidul poate fi relativ, am săpat mai adânc. Şi mi-am adus aminte de perioada în care pozatul morţilor era la ordinea zilei. Pentru că pe la ei doamna moarte venea mai des în vizită, pentru că nu vedeau viaţa altfel, pentru că… nu ştiu… erau mai împăcaţi cu ideea că, dacă te naşti, mai trebuie să şi mori? Frate, şi dacă pozele cu morţi de acu’ 10, 20 de ani îmi par indecente, cele de dinainte de 1900 mi se par de-a dreptul spooky. Pentru că-s făcute în aşa manieră încât, la unele dintre ele cel puţin, chiar nu-ţi dai seama dacă mortu’i chiar mort, sau care-i mortul dintre ei.

Şi da, am înţeles că fotografia era şi scumpă şi rară, că unii dintre ei doar morţi aveau ocazia să fie pozaţi, da’ pe bune că mi s-a zburlit codiţa. Am înţeles că pozele post mortem din acea perioadă sunt piese de colecţie; că ar trebui să te simţi norocos dacă dai peste aşa ceva în arhiva proprie, da’ zic cu lăbuţa pe inimă… bine că n-am rarităţi din astea prin dulap – da, acolo stau fotografiile mele. Altminteri, m-aş fi simţit ca Eminem când îşi curăţa şifonierul.

Cu riscul de a mă repeta… Prefer poze cu oameni care-şi pot schimba mimica în funcţie de cum te plimbi cu aparatul, nu din alea de te pot bântui noaptea.

P.S. – video spre exemplificare. Doar mie mi se par extrem de spooky?

Published: November 11, 2010 | Comments: 18