victorian book of the dead

Cea mai nasoală meserie din lume

Cred că una dintre cele mai nasoale meserii e aia de dentist. Că-ți bagi degetele-n gura omului, îți respiră-n față direct din stomac, pipăi rămășițe din cina lui de ieri, te-mproașcă cu salivă și praf de măsea, gem de dinți.

Bine, mai nasol e să fii ginecolog, că nu știi ce beaver te așteaptă, ce grote cu vegetație naturală și neatinse de săpun cu anii trebuie să explorezi, ce soi de animale necunoscute te atacă, dar, nah, când ți-ai ales specializarea, știai c-o să fie cel puțin bizar.

Dar ca dentist, măcar puțin cred c-ai crezut în reclamele alea la pastă de dinți, în care pacienții toți sunt responsabili și vin doar așa, de-un control de rutină și au toți apa de gură după ei. Nimic mai greșit, bineînțeles.

E nașpa să fii dentist. Să le fie tuturor frică de tine, unii să ajungă să te urască, iar tu să fii nevoit să porți conversații inteligente cu uvula, în timp ce cureți un canal și omori un nerv.
Da` mai nasol decât să fii dentist, e să fii pacient la dentist.

Când eram mică, dinții de lapte mi-i scotea regulamentar Bucur, cu ața. Se lega dintele bine, mă punea să mă uit la bec, o zvâcnitură din încheietură și bang! oleacă de sânge, loc gol, dinte aruncat de la balcon, să crească altul sănătos în loc. De obicei se aruncă pe casă, da` stăteam la etajul 9 și cred că era puțin ciudat să arunc cu dinți pe acoperișul unui necunoscut. Așa că-i aruncam de la balcon. Celor care au crezut că trebuie să fie neapărat un acoperiș implicat, le demontez superstiția, pentru că ai mei au crescut toți, chiar dacă strămoșii lor au luat un cap de asfalt, după cădere liberă preț de 9 etaje.

Oricum. Câțiva ani și câteva experiențe traumatizante mai târziu, am descoperit dentistul care nici nu mi-a lucrat nimic pe viu, nici n-a răcnit la mine, nici nu mi-a scos vreo măsea sănătoasă, doar pentru că poate. Și totuși. E ceva groaznic să fii pacient de dentist.

Mai întâi trebuie să te convingi că ai nevoie de dentist.
Dup-aia, să te convingi să-ți faci programare.
Să te mai convingi puțin.
Amâni.
Te iei de guler și suni.
Programare efectuată. Peste o săptămână.
Stresul acelei săptămâni. Să nu uiți de programare, cine știe ce o să-ți facă, dacă te doare, dacă îi tremură mâna, că doar a trecut ceva timp de când ai fost la ea ultima oară, dacă tocmai la tine uită să dezinfecteze ustensilele, dacă îți taie limba, dacă îi fuge freza din mână și-ți perforează creierul, dacă îi alunecă ciocănelul și-ți scoate ochiul, vai, dar e atât de dimineață programarea, n-o să dormi cât trebuie, toată ziua ta e pierdută, ce durere, ce trauma, ce chin!
Ziua fatidică a venit.
Te trezești. Bei cafeaua. Fumezi câteva țigări, să-ți ajungă până după dentist.
Periază! Bine! Mai bine! Așa! Ți-a sângerat gingia? Nu contează, doar te duci la meșterul reparator.
Ajungi.
Ai programare la 10.30, și-ai ajuns punctual la 10.29.
Stai în picioare, pentru că speri c-o să intri în următoarele 10 minute. Care trec.
Ajunsă înaintea ta, o gașcă de pensionari socializează. Le tremură protezele, din profil vezi cum la fiecare frază se-mproașcă unul pe celălalt cu salivă, miroase a dezinfectant și-a spray pentru molii. Dezinfectantul de la dentist, sprayul – de la colegii de așteptare.
Și pentru că socializează și vorbesc tare și discută despre orice, de la politică, la botezul nepotului procreat cu chin și tratamente, afli că și ei au programare. Înaintea ta. Când? La 10. E 11, și ei intră rând pe rând, lent și discutând în continuare, înaintea ta.
Pentru fiecare pensionar care intră, mai vin 2 în loc. Pompoși. Cărora le pică proteza când aud că da, și tu ai programare, la fel ca ei, doar că înaintea lor. Că ei au programare la 13, da` au venit din timp, să prindă loc. Irelevant.
Pensionarii socializează. Femeia de serviciu spală holul. La celelalte cabinete intră rar câte un pacient. Coada aia mare e da, la dentistul tău.
Și nu e deloc încurajator că, din când în când, de după ușile închise, se aude zgomot de freză. Zgomotul ăla care-ți ajunge până-n creieri. Vibrează scaunul cu tine. Simți durerea lu` ăla care strigă ”au!”, într-o încercare disperată de a se smulge din mâinile călăului care-i decapitează nervi și extrage rădăcini. Vezi sângele curgând șiroaie pe sub ușă.
Mai iese câte unul. Cu falca umflată, cu pansament ieșindu-i sângerând de sub buză, c-o față trasă, cretă, ținându-se dramatic de perete, cu privirea pierdută, de parcă s-a-ntors din iad.
Deja te bucuri că mai are până ajunge la tine.
Freza. Găurește, sparge, forează pe canal ca sondele după petrol.
Miros de arsenic și de plombă.
Nu mai ai nici o problemă, nu te mai doare nici o măsea, tot ce vrei e să fugi. Să lași dentistul în urmă. Te ține-n loc faptul că ai făcut o programare și că, mai mult ca sigur, va alerga cu freza pornită după tine, te va urmări până acasă și te va aduce triumfător și-nsetat de sânge pe scaunul pe care ai spus că vrei să stai.
Tic-tac. Poate ultimele momente din viața ta, înainte ca dentistul să te măcelărească. Tic-tac. Îniante de a-ți săpa în creieri și-n gingii. Înainte de a deveni tu ăla care iese cu falca umflată, cu pansament ieșindu-i sângerând de sub buză, c-o față trasă, cretă, ținându-se dramatic de perete, cu privirea pierdută, de parcă s-a-ntors din iad.

– Bucur?

Te-ai scurge sub scaun. Ai sări pe geamul închis. Te-ai refugia în Mexico. Și totuși…

– Da

Și intri. Dințișori prietenoși îți surâd din postere, de pe perete. O proteză aproape gata rânjește pe dulap. Suportul de creioane e da, un mare dinte. Hăinuța dentistului e plină de dinți zâmbitori! Ești ca Alice în Țara Dinților. Sau ca Guliver printre dinți.
Totul strigă că da, ești la dentist.

15 minute și 2 anestezii mai încolo, cu sânge întărit pe barbă, gust de dentist și limbă amorțită, ești ăla care iese din cabinet. Care lasă loc celorlalți nefericiți care, aidoma ție, și-au făcut scenarii apocaliptice în legătură cu dentistul.
N-o să-l mai vezi până data viitoare.
Acum ești curajos. Cam ca atunci când ai coborât prima dată din telecabină. Lumea e a ta. Dentist? Te-ntorci oricând, cu capul sus și pieptul în față! O bagatelă! Un mizilic! Cine a zis că e nasol să mergi la dentist? Și-un copil poa` s-o facă!

Și dacă e nasol să fii dentist, că dinți, halenă, supurații, e mai nasol să fii pacient de dentist. Pentru toate motivele de mai sus.

Published: March 14, 2015 | Comments: 6

Camera de urgențe – p.6

Știi cum toată lumea se plânge de medicina de stat din România? Din diverse motive.
Și cum, pe oricare ai întreba, îți spune că preferă să se ducă la particular, că dai un ban, da` știi că face?
Ei, uite așa cum vă plângeți voi de stat, eu mă plâng de particulari. Că la stat mi-au scos apendicul rapid și gratis, la stat mi-au făcut analize la sânge curat și rapid și, tot la stat, dentistul meu meșterește plombe eterne.

La particular pe de altă parte…

La particular asistentele îs mai scârboase decât alea din spital, nu te-ntâmpină nici cu prăjiturele, nici cu lapte și se mai și uită la tine de la înălțimea unei prăjini cu toate că, pe tocuri, abia-mi ajung la umăr.

La particular am pierdut o măsea sănătoasă, scoasă rapid și fără timp de gândire, în timp ce măseaua cu problemă era exact alături. Și medicul la care m-am dus, căruia nu-i știam decât numele de familie, s-a dovedit a fi soțul mai puțin practicant și mai puțin talentat al doamnei doctor care îmi fusese recomandată.
A catacdisit să mă anunțe înainte de a sta triumfător cu măseaua mea sănătoasă în vârful cleștelui? Nu! A țipat la mine, că eu trebuia să știu ce măsea e cu problemă? Da!

La particular… Dar să-ncepem cu-nceputul.

Periodic am câte o criză de ipohondrie. De data asta a fost ceva mai simplu. ORL. Că n-am mai fost la un orelist de când mi-au scos amigdalele, la 4 ani și mi-a venit mie ideea că nu mai aud la fel de HD ca odinioară.

Datorită job-ului, o grămadă de chestii sunt gratuite la o clinică da, particulară. Mare, frumoasă, pompoasă, aproape, ce mai! Am zis că mă vindec de ipohondrie numai cât intru în clinica cu pricina.
Ca orice clinică care se respectă, se merge pe bază de programare. Așa că am sunat să mă programez la orelist. Și-am sunat. Și-am sunat. Trei zile la rând. Ori nu răspundea nimeni, ori intra faza aia cu ”așteptați până când apelul dumneavoastră va fi preluat de un operator.” Nici un operator n-a răspuns. Timp de 3 zile.

Într-un final glorios, am făcut programarea în persoană. Nu, nu la orelist. La generalist. Care trebuie să-mi dea trimitere la ORL. Că cică doar un medic generalist își poate da seama de ce soi de specialist ai nevoie. De parcă eu aș fi vrut să mă vadă un oftalmolog, să-și dea cu părerea dacă aud bine sau nu. Sau un cardiolog. Mă rog, am zis că, na, oamenii sunt tâmpiți și mulți dintre ei îs mai ipohondri decât mine și abuzează de specialiști fără să aibă nevoie, mai ales că-i gratis. Și-am acceptat să mă vadă un generalist, să-mi dea trimitere la orelist pentru ca, mai apoi, să-mi fac programare și la el.

Programare generalist – 9.50 dimineața.

Cu câteva ore de somn în minus, ajung la clinică la 9.45, în ideea în care să nu las medicul să aștepte.
Clinică.
Coadă la recepție.
Trebuie să stai la coada de la recepție pentru a prezenta buletinul și a confirma programarea pentru care ai mai stat o dată la coadă, că ei n-au răspuns la telefon, să te salveze de stat la prima coadă.
Coadă. Nu mare. De vreo 4 persoane în fața mea.
Voi ăștia, care ați stat la coadă în spital, la stat, pentru analize, programare sau control și vă plângeți c-ați așteptat 20 de minute până să vă vadă medicul, imaginați-vă că, pentru 4 persoane la particular, am stat 20 de minute. La recepție, nu în fața cabinetului.

Dar ce lume! Ce mirosuri! Ce viitori foști pacienți!
Îți imaginezi că, fiind la particular, nu vin decât anumite persoane. Nu știu de ce, așa mi-am imaginat eu. Că la particular merg ăștia mai simandicoși, care au bani și se și spală. Greșit!
Juma` din pacienți erau pensionari. Da, din ăia care se plâng că-s pensiile mici, că nu le ajung banii de medicamente, că după ce au muncit o viață, statul își bate joc de ei. În haine de blană și cu tot aurul la vedere. Și să ne înțelegem că vorbim despre o clinică la care eu nu mi-aș permite neapărat să achit nota, dacă n-ar fi gratuit din partea firmei. Și eu am salariu, n-am haină de blană, nici aur, și nici nu mă plâng. Dar da, clinică cu scoruri mari.
Vreo 2-3 d`ăștia d`alde mine.
Restul – să spunem doar că miroseau de parcă au tăiat total bugetul la apă și săpun pe câteva luni.

20 de minute de stat la coadă, la recepție, pentru 4 persoane în fața mea. Din spate se-ngrămădeau vreo alte 4. De parcă, dacă se-nghesuiau ca sardelele, ajungeau mai repede. E dovedit științific că ajungi la fel de repede și dacă nu practici metoda sandviș, dar cred că ei erau certați cu știința. Pe lângă apă și săpun.

Ajung și-anunț programarea la generalist. Mi se cercetează buletinul, angajatorul și amprentele dentare și mi se indică etajul și cabinetul. Cu un zâmbet pe față? În nici un caz! O mai știți pe asistenta aia grasă și fioroasă care ținea copiii la școală, când era vremea să faci vaccinul? Ei, fără kilogramele asistentei ăleia, dar cu aceeași atitudine.

Față-n față cu cabinetul, aștept. Că e cineva înăuntru. Și chiar dacă programarea mea era pentru acu` juma` de oră, mai e cineva și în fața ușii, înaintea mea. Fie. Cât poate să dureze o vizită la generalist? Zici ce te doare, se uită la tine și-ți scrie trimiterea. 3 minute. Atât a durat la mine, după ce am mai așteptat 35 de minute să iasă ăla care era înăuntru deja, să intre persoana din fața mea și să și iasă.

Da. Cu programare, la clinică particulară, am așteptat aproape 1 oră, pentru 3 minute de mâzgâlit o trimitere.

Din nou jos. Coadă. N-am stat. Am fost nesimțită, m-am băgat în față cu trimiterea, și-am zis că vreau programare la orelist. Azi, de preferat. Programare rezolvată, mai pe după-amiază.

În speranța că se va rezolva rapid, ajung la ora cu pricina, din nou la clinică.
Altă coadă, alte asistente, alte mirosuri.
Alt stat la coadă, cu programarea făcută, pentru confirmarea programării.
Vreo 10 minute, că erau 2 persoane în fața mea. Dintre care una mai avea puțin și mă lua la palme, că eu am crezut că pot să mă prezint cu programarea, să-mi spună camera la care trebuie să ajung, fără să mai stau la coadă. A sărit coadă, rupeți-i capul! Asistenta – de aceeași părere cu aia din fața mea. Insist să cred că am scăpat cu viață doar pentru că existau martori.

Celor care au stat cu sufletul la gură până acum să afle dacă-s sănătoasă (fizic) sau nu, tre` să le spun că da. Cică n-am nimic, aud bine, pot să fac și-o audiogramă, de control dar, în principiu, sufăr de ipohondrie acută, care se manifestă o dată la câteva luni.

Celor care se plâng de sistemul medical de stat, nu pot să le spun decât că eu îs dezamăgită mai mult de ăsta particular. Că da, își iau mult mai mulți bani.
Și unii, și alții, îs cadre medicale. Jurământul lui Hipocrate, bunăstarea pacientului și toate vrăjelile de genul ăsta.
Poate că-n spatele nepăsării, neputinței, nervilor, lipsei, incompetenței, neglijenței unora din sistemul de stat, stă frustrarea de a fi învățat pe brânci și de a nu le fi recunoscută și răsplătită (financiar și nu numai) munca.
Da` ăștia care-și scot bani cu sacul, că lucrează la particular, ce scuză au să te trateze la fel de prost sau poate chiar mai prost decât la stat?

Și, ca să fiu corectă până la capăt, trebuie să fac precizarea că nu a fost vorba despre medici în sine, ci despre partea cealaltă: asistente, hârțogăraie, administrație.

Până la urmă e adevărat că pân` la dumnezeu te mănâncă sfinții și că banii nu-l fac pe om.
Să-mi aducă cineva aminte, de fiecare dată când mă pocnește vreo durere, c-ar fi bine să-mi tratez, înainte de toate, ipohondria. Așa scăp și de stat, și de particular, și de nervii pe care-i implică amândoi.

Published: February 7, 2015 | Comments: 9

Egalitate, dar nu pentru căței – p.3

Mie-mi place să iau aspirină.
– Vai, da` de ce nu iei paracetamol? Mie-mi face cel mai bine!
Ție.

Mie-mi plac cartofii prăjiți.
– Vai, da` de ce nu îi faci natur? Îs mai sănătoși. Mie așa îmi plac.
Ție.

Mie-mi place berea, inclusiv iarna. Și-mi plac țigările. Și thriller-ele, și chips-urile, și șaorma, și pantalonii de la băieți, și hainele unisex, și bascheții, și vara, și părul scurt, și pierce-urile, și tatuajele, și umorul sadic, și bancurile seci, și glumele proaste, și pisicile, și să dau cu aspiratorul o dată pe săptămână, duminica, și ironia, și autoironia, și ciocolata cu lapte, și lista e imensă.
– Vai, da` berea e amară și iarna e prea rece să bei bere. Mai bine un vin fiert. Țigările fac rău. Mai bine o comedie. Nesănătos, anormal, ciudat, cald, băiețos, imoral, nesimțit, prea mult păr, ziua domnului, nepoliticos și insensibil și grobian, e mai bună ciocolata amăruie și-mi place infinit mai mult.
Ție.

– Dar e un program de câcat să muncești de la 11 sau de la 13. Îți pierzi toată ziua. N-aș putea. N-ai timp de nimic. Te trezești, te-nvârți prin casă, dup-aia vii la muncă, 8 ore, te duci acasă și te culci. Îți pierzi toată ziua. Când mai faci curat, mâncare, speli, plătești facturi? Când mai trăiești? Îți petreci toată ziua la serviciu. Îți irosești viața.

– Păi, și cum adică ți-e somn dacă lucrezi mai de dimineață? Da` ce, cât ai dormit? 8 ore? Hoho, îndeajuns și prea mult, chiar! Și ți-e somn după 8 ore dormite? Cum să-ți fie somn? Te-ai odihnit exact cât trebuie, ba mai mult chiar. Eu am dormit 6 ore și mi-s de ajuns.

– Te plângi că te-ai trezit la 9? Eu m-am trezit la 6! Am dat cu aspiratorul, am făcut ceva de mâncare, am trecut pe la cutare, am băut niște cafele, am ajuns la muncă și, când ajung acasă, mai bag și-o mașină la spălat. Tu nu faci nimic toată ziua și te plângi de oboseală!

– Da` cum adică ar trebui să te trezești la 5 fără, dacă ai lucra de la 7? Da` ce faci 2 ore? Aaaa, îți bei cafeaua! Da` ce, nu poți s-o bei la serviciu? Și-ai făcut și-un duș… Da` de ce nu-l faci seara? A. Faci și seara. Îhm. Și ai nevoie de timp să te usuci pe cap? Da` ce, te speli pe cap în fiecare zi? De ce? Eu n-aș putea!

Tu. Tu. Tu.

Tu n-ai putea. Ție ți se pare un program de câcat. Tu nu concepi să trăiești ca mine. Tu nu poți dormi cât sau până la cât dorm eu. Tu ai chestii de făcut cu noaptea în cap. Ție ți se pare anormal stilul meu de viață. Tu nu-nțelegi de ce mă spăl în fiecare zi pe cap. Ție-ți sunt de ajuns 6 ore de somn pe noapte. Tu te trezești la 6, când eu ori mă culc, ori mă-ntorc pe partea cealaltă, pentru încă vreo 2 reprize de somn.
Tu dai cu aspiratorul de 5 ori pe săptămână, tu nu speli duminca, tu nu concepi să ieși la o bere miercuri, iarna, la ora 10 seara.
Tu ai probleme cu viața mea.
Tu belești ochii mari, rămâi gură cască și, eventual, mai bagi și-un ”duamne ferește!” când mă-ntrebi ce am, și-ți răspund că mi-e somn, după 8 ore de somn.

Nu mai suntem la grădiniță, când toți purtam aceeși uniformă, mâncam aceeași mâncare și dormeam în același timp.
Nu mai suntem în comunism, când trebuia să avem cu toții aceeași tunsoare, aceleași haine ponosite și să recităm aceeași poezie, la aceeași oră.
Nu mai suntem nici măcar la școală unde, dacă făceai ceva diferit, deveneai paria pentru restul anilor pe care-i mai aveai de petrecut acolo.
Nu trăim în aceeași casă, nu-mpărțim aceeași pâine, nu-mi dai și nu-ți dau de mâncare.

Și-atunci, poți să-mi răspunzi sincer și argumentat, de ce te fute grija?
De ce-ți dai ochii peste cap când mă-ntrebi când m-am trezit, și-ți răspund că acum 2 ore, adică la ora 13?
De ce simți nevoia să-ți imaginezi că viața mea se trăiește până la 9 seara, când atunci de-abia începe?
De ce nu poți pricepe că, la fel cum în America e zi, când în Europa e noapte, poate că și eu trăiesc mai mult noaptea, decât ziua?
De ce viața ta, trebuie să fie și a mea?
De ce ai impresia că-s mai puțin persoană decât tine, pentru că nu-mi plac aceleași lucruri?
De ce îți aduci rigla, trasezi niște linii și, cine nu se-ncadrează în tabel, e cel puțin ciudat?

Nu avem aceleași gene, bioritm, metabolism, gusturi, plăceri, puncte erogene, vise, speranțe, credințe, puncte sensibile, grad de toleranță, vârstă, experiențe.
Suntem blonzi, bruneți, roșcați, dreptaci, stângaci, slabi, grași, albi, negri, gay, straight, femei, bărbați, activi, pasivi, introvertiți, extrovertiți, altruiși, egoiști, înalți, scunzi, leneși, energici, triști, fericiți, optimiști, pesimiști, spirituali, credincioși, atei, europeni, asiatici, africani, emotivi, impunători, romantici, reci, calzi, creduli, sceptici, naivi, paranoici, mai multe la un loc sau diferiți, în funcție de moment.
De ce ar trebui să-mi reglez stilul după al tău, doar ca să fim din nou în uniformă?

Lasă sprânceana în jos, când vine vorba de alegerile mele. În casa mea m-ai întrebat, nu ți le-am băgat pe gât și nu te afectează cu nimic. Nu mă face să mă gândesc cât ai puteai fi de trist, din punctul meu de vedere, făcând totul ca la carte. Nu vreau să ajung acolo, pentru simplu fapt că nu mă afectează.
Quid pro quo.

Published: January 17, 2015 | Comments: 20

Ortodoxia tinerilor – Eu (nu) sunt Charlie

Nu le-am avut niciodată cu caricaturile, nu-mi plac francezii și nici nu mi-am simțit direct amenințată libertatea de exprimare când au ciuruit Charlie Hebdo.

Cred cu tărie că fiecare religie/ideologie își are idioții ei care, din când în când, simt nevoia imperioasă de a dovedi că există. Și idioții nu pot dovedi că-s idioți decât dacă o dau în extremism.

N-am simțit nevoia să fac vreun panegiric pentru jurnaliștii morți, deveniți eroi doar pentru că niște creștini s-au gândit că e momentul să ne-ntoarcem în Evul Mediu și să răspundem unei insulte cu moartea. Dacă tot voiau să impună un punct de vedere, puteau măcar s-o facă stilistic: cu creionul au fost insultați, cu creionul trebuiau să omoare. Da` era mai greu să convingă o mulțime s-aștepte liniștită să-i înfigă creionul în jugulară. Sau în ochi.
Plus că n-ai cum să te-aștepți la subtilități din astea din partea unora care încă mai omoară cu pietre, joacă fotbal cu oaia moartă și poartă bombe pe post de accesorii.
Chestie de civilizație.

În schimb n-am știut dacă să râd, să plâng sau să mă enervez când am văzut reacția ortodocșilor la faza asta. Nu a BOR-ului, că de data asta preasfințiile lor au fost finuțe și moderate în declarații, ci reacția tinerilor ortodocși adunați într-un grup care se cheamă Ortodoxia tinerilor. Așa că am avut fiecare reacție pe rând, și dup-aia le-am combinat.

eu nu sunt charlie - ortodoxia

Ortodoxia tinerilor crede cu tărie că morții de la Charlie Hebdo sunt rezultatul direct al mâniei lui Dumnezeu, pentru c-a fost luat în derâdere. Ce n-a luat în calcul e că, dacă ar fi fost așa, atunci ăia care au apăsat pe trăgaci ar fi fost ortodocși sau pe acolo, nu musulmani.
Așa, în cel mai bun caz, e o reglare de conturi de-a lu` Alah. De unde rezultă ori că lu` Dumnezeu nu prea-i pasă de caricaturi, ori că are un simț destul de dezvoltat al umorului, ori că nu există. Cu variantele că ar exista doar Alah, sau că nu există nici unul, nici altul, și ăia care au omorât îs doar niște fanatici cu probleme rezolvabile numai prin medicație.

Da` nu, mă, că vezi tu, că orice chestie nasoală care se-ntâmplă în lume, e rezultatul direct ori al mâniei domnului, ori al preamărinimiei lui, că te-ncearcă, să vadă dacă-ți întorci sau nu fața de la el. Cum ar fi HIV, foametea din Africa sau bomba atomică.

N-am nimic cu credința nimănui. Poți să crezi și-n renul Rudolph și să-i faci altar, dacă asta te face fericit. Dar în momentul în care vrei să mi-l bagi pe gât pe Rudolph și mai găsești și-o explicație pentru faptul că eu am căzut pe gheață și mi-am rupt piciorul pentru că nu cred în Moș Crăciun și renul m-a pedepsit, deja avem o problemă.

Și-o să vii cu argumentul ăla: la fel cum e libertatea presei pentru ăia de la Charlie Hebdo să facă mișto de credința mea, la fel pot și eu să mă bucur c-au murit, să găsesc cauzalitatea dintre caricaturi și gloanțe și să susțin c-au murit pentru că l-au mâniat pe domnul.
Diferența e că ei îți făceau rău psihic, fără să-ți aducă revista în biserică, și au fost omorâți fizic, în ”biserica” lor.
Ceva de genul ”imi face rău psihic să văd cât ești de prost, hai să te omor.”

Revenind la tinerii ortodocși.
A mai observat cineva că ăștia se-ncăpățânează să folosească vocabular de la 1800? Și idei cam tot de pe-acolo? Nu că ar fi un lucru rău să-ți cunoști arhaismele, da` totuși.
Și vorbesc despre dumnezeu de parcă ar schimba măcar câte un mail pe zi. Toți știu exact ce vrea dumnezeu, cum gândește, ce ar face într-o situație dată, ce pedeapsă merită fiecare necredincios, ce părere are despre sexul cu lumina aprinsă și câte icoane consideră necesar să existe în fiecare cameră. Destul de multe idei puse în cârca unui personaj care datează de câteva mii de ani, dar care n-a dat, până acum, nici un interviu public.

Și dacă-i întrebi de unde știu atât de sigur, îți vin cu citate din Biblie sau cu argumentul ”c-așa a zis părintele”. Adică, oricum ar fi, a gândit altcineva în locul lor și ei repetă ce-au auzit, că nu-i duce capul să aibă o părere proprie. Sau o fi vreo interdicție religioasă să gândești?

eu nu sunt charlie - ortodoxia 2

Tinerii ortodocși cred că respectivele caricaturi îs o modalitate de învrăjbire. Că-n timp ce unii râd, alții se simt ofensați. Eu zic că e o chestie de gusturi. Eu nu mă amuz la Stela și Arșinel, da` n-o să mă iau la bătaie cu ăla care e pe burtă la glumele alea răsuflate. Nici n-o să-l împușc pe realizatorul emisiunilor, pentru că bagă zâzanie, cu glume sexiste, homofobe sau rasiste. O să schimb programul și-o să uit că există.

Dacă morții ar fi fost niște francezi care lucrau ca profesori, tinerii ortodocși ar fi condamnat musulmanii. Pentru că erau niște francezi care făceau caricaturi religioase, tinerii ortodocși aplaudă. Pentru ei nu e important faptul că e vorba de o crimă. Pentru ei contează cine erau morții și cu ce se ocupau. Au transformat ”să nu ucizi” în ” să nu ucizi decât persoane care merită, pentru că s-au luat de religia ta!”

Tinerii ortodocși cred că nu ai dreptul să batjocorești tot ce e moral și cuviincios, fără să ia în calcul că ce e moral și cuviincios pentru ei, pentru mine poate fi ofensator. Să-i văd că protestează împotriva dreptului femeilor asupra propriului corp, făcând un avort. Împotriva homosexualilor de a trăi sau de a avea o familie. Împotriva dreptului de a nu purta ochelari de cal.
Nu iau în calcul faptul că ei pot fi morții ăia despre care se vorbește la știri, doar pentru că au lezat prin remarci ofensatoare alt soi de comunități.
Nu iau în calcul nici măcar faptul că nu dețin adevărul suprem, că suntem diferiți și avem dreptul de a fi diferiți.

Dacă eu iau un tânăr din ăsta creștin la bătaie pentru că sunt gay și el a zis în nenumărate rânduri că sunt o abominație a naturii, că merit cele mai nasoale chestii, că-s mai jos decât un animal, că o să mor în chinuri groaznice și-ar trebui să iau aminte la ce s-a-ntâmplat cu Freddie Mercury sau cu Leo Șerbănescu, el e martir care suferă pentru credința lui și eu mă aleg cu dosar penal. Dar în nici un caz nu am dreptate, luându-l la bătaie.

Dacă un creștin îmi taie jugulara din motivele sus-menționate, devine martir, are dosar penal, dar are și dreptate. Pentru că sfânta credință.

Diferența e că eu n-o să-l iau la bătaie, o să fac mișto de el, și-atât, dar el ar fi în stare să mă omoare. Sau să se bucure c-am murit și s-o considere pedeapsă divină, demnă de transmis mai departe ca exemplu, miilor de creștinași în devenire.

Există o chestie care mă râcâie, de fiecare dată când vine vorba de creștini d`ăștia, care se bat cu pumnul în piept că dumnezeu a zis, dumnezeu vrea și ce pioși suntem noi, cum pupăm icoane, folosim doar poziția misionarului și mergem în fiecare zi la biserică, da` încălcăm părțile alea mai importante din culegerea de povești care e biblia. Alea cu iubește-ți aproapele, cine e fără de păcat și iartă.

Îs oameni tineri, care au acces la informație, care au citit și citesc zilnic, care au libertatea de a alege între bine și rău, pe care-i duce capul să folosească un frigider fără să le treacă prin cap că e unealta diavolului, și totuși.

eu nu sunt charlie - ortodoxia 3

Se leagă de o dată din calendar ca să demonstreze că e mâna lui dumnezeu la mijloc.
Se leagă de 666 ca să respingă carduri de sănătate.
Văd anumite părți din tehnologie drept unealtă a diavolului.
Cred că după toată atmosfera stă bătrânul cu barbă albă, care notează fiecare greșeală și fiecare faptă bună.
Cred că sub scoarța pământului stă diavolul cu cazane cu smoală.
Resping orice e diferit și-l consideră, din start, rău și păcat.
Fac mătănii ca să fie iertați c-au mințit, înșelat sau omorât.
Mulțumesc divinității când medicul le salvează viața.
Refuză tratamentul și mor cu speranța că-i va salva un dumnezeu care îi lasă să moară, doar ca să aibă mai mulți îngeri.
Fac copii pe bandă rulantă, cu toate că nu au cu ce să-i crească și dup-aia dau vina pe societate, că nu-i ajută să-mplinească voia domnului.
Blamează crima dacă îi afectează, dar o aplaudă dacă e făcută în numele credinței.

Dacă le trece prin cap că s-ar putea să am dreptate, vor îndepărta gândul, pentru că vine clar direct din cazanul Satanei. E un mijloc de a le încerca credința, vă spun sincer!

Eu nu sunt Charlie. Nu sunt pentru că nu mă cheamă așa, pentru că nu m-am gândit nici un moment până acum că s-ar putea să reacționeze cineva violent la ceea ce scriu, pentru că nu-mi plac francezii, pentru că știu că uneori francezii pot exagera, pentru că nu mă leagă nimic de idealurile de libertate a presei, pentru c-am primit-o de-a gata.
Aș putea fi Charlie. Oricare dintre noi ar putea fi. Pentru că devii Charlie, în momentul în care la un cuvânt ți se răspunde cu un pumn. Sau un glonte. Sau orice soi de sângerare letală.

Nu mă afectează c-au murit niște francezi care făceau caricaturi. Că Franța e departe, dacă se trezește cutare că vrea să mă omoare pentru că nu-i place ortografia mea, o s-o facă și fără să fie musulman și, dacă e s-o iei logic, în fiecare minut mai moare cineva, din diverse motive mai mult sau mai puțin demne de a face furori.

Mă afectează, în schimb, să văd că-n apropierea mea există persoane pasibile de-a scoate cuțitul și de a-l folosi direct și sângeros pe mine, doar pentru că avem păreri diferite.

Și dacă până acum mă gândeam că vor trece maximum 10 ani până când mentalitatea românească să devină mai permisivă și până când românii să renunțe la ochelarii de cal acum, când am văzut că ortodocșii nu mai sunt doar ortodocși, mai sunt și tineri, extind perioada pe termen nelimitat.
Că ăștia se-nmulțesc repede și fără prezervativ.

Published: January 10, 2015 | Comments: 18

Pioșii preoți ai vremurilor noastre

Pentru că osânza crește și se întreține cu bani și, mai ales, cu multă nesimțire, poveștile de cuvioasă pioșenie se-nmulțesc. Toate în numele domnului și pentru viața aia de apoi, de unde nu s-a-ntors nimeni să povestească cum e. Sau dacă e.

În numele domnului fac procesiuni la care se-ngrămădesc cu miile, să pupe rămășițe de mortăciuni.
Li se-ntoarce stomacul dacă le povestești cum te-ai chinuit să-ți îngropi mâța, c-a murit, și nu te-a lăsat sufletul s-o arunci barbar la gunoi, dar pupă oase de necunoscuți, c-așa le zice popa că-și asigură locul în rai. Și, la fel de pios, se calcă-n picioare s-atingă sfințenia, să guste din sarmalele gratis sau să bălească icoane. Leșină, se păruie, se-njură și-ajung la urgențe, totul în numele credinței.
Dacă-i întrebi cine-a fost Noe sau câți apostoli sunt, ridică cretin din umeri și-și rânjesc gingiile.
Și-și dau pensia la biserică, da` cu-mprumut dacă le ceri 10 lei, nu-ți dau, că-s săraci. Și jură că n-au, și-și mai fac un set de cruci.
Un set complet de cruci își fac pe lângă fiecare biserică pe lângă care trec, de fiecare dată când trec pe lângă ea, da` n-au probleme să otrăvească un câine și scuipă disprețuitor spre aurolacul care-și ia prenandez din bani cerșiți.
Pioșii inculți ai vremurilor noastre.

Și totuși. Problema nu-i la ei. Că-s ușor de manipulat și nu e vina lor. Problema e la cultivatorii de osânză pe banii proștilor. La ăia care s-au făcut preoți pentru că vinul e dulce și gratis, și banul gros și viața ușoară. Care s-au prins că e de ajuns să știi să cânți oleacă, să-ți lași barbă și să ai o preoteasă grasă, cu 3 copii acasă și să-ți crești burta în interes de serviciu. Pentru care cuvântul domnului e amenințarea supremă, că oamenii îs mulți, da` proști și e imposibil să nu fraierești îndeajuns de mulți încât să-ți iasă afacerea. Și să propovăduiești smerenia, și umilința, și sărăcia, da` să te lăfăi în 4×4-ul tău, pentru că ai conexiune directă cu divinitatea.

Biserică pe platoul Bucegi. Că-s destule biserici, câte una la aproape fiecare colț de stradă, da` aici iese banul și de la turiști.
Îți dai seama câți vor da bani să vadă biserica de la cea mai mare altitudine din țară? Mulți!
Dumnezeu îți dă, da` nu-ți bagă și-n traistă, așa că profită de orice poți, pentru un portofel mai gros. Deocamdată e liniște. Nu se știe dacă pe motiv de aprobări și avize dar, odată încolțită ideea, ortodoxul nu se lasă. E acest pitbull care te-a agățat de jugulară.

Catedrala mântuirii neamului e un subiect îngropat. În bani. În fonduri de la stat și-n donații pentru o construcție grandioasă și inutilă.
Că dacă vrei să ajuți săracii, îi ajuți dându-le, nu luând de la ei.
Donațiile alea pe care le ceri, și pe care ei ți le dau ca proștii, ar fi mult mai utile dacă ar avea ce mânca, cu ce se-mbrăca, cu ce-și trimite copiii la școală.
Da` profiți de naivitatea lor, cu biciul divinității de partea ta, ca să le vinzi iluzii, pe bani reali.
Ca șarlatanii din trecut, care promiteau leacuri miraculoase pentru chelie, impotență și dragoste.
Doar că ăia stăteau câteva zile și dispăreau, să nu fie prinși.

Tu, preafericitule, ești constant și de neatins. Că promiți minuni și viață veșnică. Dacă minunile nu se-ntâmplă, a fost voia domnului, și nu-l poți trage la răspundere pe-un dumnezeu invizibil. Iar viața veșnică, cu asta poți jongla la infinit, că e la fel de invizibilă ca divinitatea în numele căreia vorbești.

Mă gândesc așa, ca prostul: oare banii ăia pe care i-ați băgat în biserica de la Ghimbav, oraș fără policlinică, grădiniță sau azil de bătrâni, doar pentru că ați vrut cupolă aurită și altă biserică unică în România, nu făceau mai mult bine în altă parte?

Oare dumnezeul vostru nu vă iubea la fel de mult, ba chiar în plus, dacă ridicați o construcție ieftină cu altar și cruce deasupra, și de restul banilor făceați da, măcar un dispensar?

Nu erați mai aproape de biblia pe care o propovăduiți, bătându-vă cu pumnii în piept că vă pasă de oameni, dacă făceați ceva cu adevărat util? Că de rugat, te poți ruga oriunde. Da` mă-ndoiesc că poți face o banală operație de apendicită într-o biserică. Fie ea și cu cupolă aurită. Sau că tot sub cupola aia adunați toți copiii care ar trebui să meargă la grădiniță, sau toți bătrânii de care n-are cine să aibă grijă.
Dar e un oraș prea mic pentru medicină sau asistență socială. Îndeajuns de mare, totuși, pentru o construcție de 1 milion de euro.

Bisericii nu-i pasă de bani. De fapt toți noi ăștia, care ne plângem de construcții, și taxe, și considerăm nesimțire crasă felul în care biserica manipulează populația suntem atei, degenerați, defecți, posedați sau damnați pentru eternitate. Posibil nebuni, nu știm despre ce vorbim, și-o să vedem noi ce pedepse ne așteaptă. Că biserica nu se poate impune decât dacă amenință.

Și să te ferească sfântul portofelelor să ajungi la o oareșcare biserică din Călărași și să aprinzi lumânări străine, că te paște amendă. De 50 de milioane. Vechi. Cu ștampila parohiei, că n-ai voie să aprinzi în biserică decât lumânări cumpărate de acolo.

Da` când cumperi lumânare, îți dă cineva bon?
Cum se poate depista dacă lumânarea ta e una infiltrată, sau una autentică, din biserică?
Dacă-ți dă amendă, cu ce drept ți-o dă?
Cu autorizația cui?
Îți dă și chitanță pe ea, s-o poți contesta în instanță?
Și, la urma urmei, ce-i pasă parohiei de arborele genealogic al lumânării tale?

Tu ești acolo să te rogi. Sau în vizită. Și-aprinzi o lumânare c-așa simți atunci. Poți să aprinzi și lumânări din alea, cu numere, să pui 6 lângă 9, și tot n-ar trebui să-i pese nimănui. Că eu nu știu să scrie undeva ”aprindeți lumânări ca să demonstrați că vă rugați” și nici nu e specificat pe nicăieri modelul și dimensiunea lumânării.

Dar. Aprinzi lumânări străine, banii nu se mai duc în bugetul bisericii. Nici în buzunarul preotului. Se duc, probabil, în bugetul unui supermarket de unde ai cumpărat bax din ăla, de 100 de lumânări, pe care le ții după tine, c-așa ești tu mai ciudat, și-ți place să aprinzi câte una în fiecare biserică.
Îți place, nu? Amendă! Dedarea la plăceri e instrumentul diavolului. El o să-ți ia sufletul după moarte, preotul o să-ți ia banii, cât mai trăiești încă.

Bisericii nu-i pasă de bani. Nu-i cere, îi adună pe post de taxa de protecție.
Persoanele fizice pot intra la închisoare pentru evaziune fiscală pentru că n-au declarat o chirie de 100 de euro pe lună. Pe preoți nu-i caută nimeni câte sute de euro adună, fără chitanță, din marea mărinimie a credincioșilor.

Poate chiar există, mă, dumnezeul lor, dacă pe ăștia nu-i ridică poliția, indiferent de cât de mult fraieresc. Și nici nu-i trage nimeni la răspundere, nu li se-ntâmplă nimic rău, nu-i ating nici cuvintele, nici petițiile, nici plângerile. Ba chiar le merge enervant de înfloritor.

Published: November 29, 2014 | Comments: 11